Sfatul monarhului

În statul medieval, principalele instituţii erau monarhia, sfatul monarhului, adunările reprezentative, justiţia, armata şi biserica. Acestea au carcterizat statele – naţiuni care se constituie începând cu secolul al XIlea.
Atributele de suveranitate ale monarhului, în principiu, erau indivizibile, însă erau divizibile în exercitarea lor, deoarece monarhii încredinţau, temporar şi revocabil, o parte din prerogativele lor unor instituţii formate din reprezentanţii clasei dominante. Instituţiile respective îşi au originea în Imperiul Bizantin, dar şi în regatul Carolingian, în acea Curte a regelui (Curia regis), formată din marii nobili care îndeplineau diferite funcţii. Această instituţie, în formă incipientă în timpul carolingienilor, se dezvoltă şi se diferenţiază în raport cu evoluţia societăţii. Instituţia, care se numeşte, în faza sa evoluată Sfatul monarhului (Sfatul domnesc, Consiliul regal), pe lângă trăsăturile comune în diferite ţări, mai cunoaşte şi particularităţi în raport cu specificul societăţilor respective. Competenţa acestui Sfat al monarhului era universală: legislaţie, justiţie, administraţie, finanţe, politică externă etc. Membrii sfatului erau numiţi de suveran dintre oamenii săi credincioşi, din marile familii nobiliare, înalţi demnitari şi specialişti în legislaţie, finanţe, administraţie, aparţinând, de regulă, orăşenimii şi burgheziei, îndeplinind diferite funcţii la Curtea monarhului. În primele secole ale evului mediu numărul membrilor era mai redus, înmulţindu-se pe măsura dezvoltării şi a complexităţii societăţii. Atribuţiile sfatului erau numeroase şi variate: a asista pe monarh la scaunul de judecată, împreună analizând procesele, însă hotărârea aparţinea monarhului; a dezbate problemele financiare, veniturile şi cheltuielile ţării; a hotărâ obligaţiile ţărănimii faţă de stăpânii nobili şi faţă de monarh; a participa la dezbaterea problemelor politice, interne şi externe etc. Sfatul monarhului a avut un rol mai important sau mai modest în raport cu autoritatea puterii centrale (a monarhului). Când monarhia era mai puternică, mai autoritară, în timpul monarhiei centralizate şi absolutiste, Consiliul era dominat de monarhie şi, ca urmare, avea un rol mai modest, iar când monarhia era mai slabă, în timpul fărâmiţării medievale şi a regimului nobiliar, importanţa Consiliului era mai mare.
Funcţiile din aparatul de stat central şi local erau, în marea lor majoritate, permanente, purtând numele de oficii, alături de care existau şi funcţii sau misiuni cu caracter temporar. Numărul oficiilor a crescut necontenit atât ca urmare a amplificării structurii şi activităţii aparatului de stat, cât, mai ales, datorită sistemului vânzării lor către stat, practicat ca un mijloc de obţinere a unor venituri suplimentare. Transmisiunea ereditară a funcţiilor cumpărate a fost legiferată, în anul 1604, prin stabilirea unei taxe anuale, numită la Paulette, după numele financiarului Paulet care a propus-o, echivalând cu 1/60 din valoarea oficiului respectiv şi a plăţii unei optimi din această valoare cu prilejul transmisiunii.
Sfatul monarhului reprezenta aparatul administrativ prin care domnul conducea ţara. Însă, caracteristicile acestei instituţii diferă de la o societate la alta. Astfel, în cadrul monarhiei franceze, regele avea un consiliu privat în care se luau deciziile de ordin politic (acest consiliu privat administra şi finanţele regelui – care erau controlate acum de o Cameră de Conturi). Tribunalele erau conduse de un seneşal numit de rege, care stabileşte sentinţele împreună cu un consiliu format din funcţionari regali. Un alt consiliu, condus de un cancelar, are competenţe de ordin juridic şi administrativ, în timp ce Marele Consiliu funcţionează ca o Curte supremă de justiţie. Membrii tuturor acestor instanţe – ca şi toţi agenţii forţei publice – sunt reprezentanţi ai regelui. Absolutismul monarhic englez, care a început cu Henric VII, şi a atins apogeul cu Elisabeta I a avut următoarele caracteristici: corpul de funcţionari ai regelui era în număr redus, iar majoritatea membrilor justiţiei şi administraţiei era compusă din persoane alese de rege; Henric VII şi-a constituit un consiliu cu vaste competenţe, prin intermediul căruia monarhul guverna în toate sectoarele de activitate; o parte a consiliului era constituit în tribunalul regal – “Camera înstelată” ; progresiv, Curtea regală devine centrul vieţii politice. În monarhia spaniolă, în domeniul politic, regele Ferdinand guverna prin intermediul unui consiliu regal, iar în Catalonia şi Valencia, prin viceregi şi prin adunările locale, respectând vechile instituţii şi alegându-şi atent funcţionarii. În conducerea treburilor publice, regele era ajutat de consilii, formate prin desprinderea lor din Consiliul regal sau create ulterior şi alcătuite din mari nobili, înalţi prelaţi (letrados). Din timpul domniei lui Carol Quintul şi mai ales a lui Filip al IIlea, consiliile au fost reduse la rolul de organe consultative.
În Ţările Române (Ţara Românească, Moldova), hotărârile domnului erau luate după consultarea Sfatului domnesc, iar principalele dregătorii erau:


Dregătoriile din Ţara Românească Dregătoriile din Moldova Atribuţii
Banul Olteniei Portarul Sucevei “locţiitori ai domnitorilor”

Vornicul Vornicul Ţării de Jos (1357)
Vornicul Ţării de Sus
Şeful Curţii domneşti
Logofătul (1390) Logofătul (1403) Şeful cancelariei
Spătarul (1415) Hatmanul (1541)
Spătarul (1434) În general şeful oştirii. (în Moldova şeful cavaleriei)
Paharnicul (1392) Paharnicul (sec. XVIlea) Şeful pivniţelor domneşti
Vistiernicul (1392) Vistiernicul (1400) Şeful vistieriei domneşti
Comisul (1415) Comisul (1435) Şeful grajdurilor domneşti
Postelnicul (1437) Postelnicul (1467) Şeful “apartamentului ” domnesc
Stolnicul (1392) Stolnicul (1393) Şeful meselor domneşti
Clucerul (1460) Clucerul (1425) Şeful cămărilor domneşti
Slugerul (1480) Slugerul (1456) Şeful aprovizionării curţii domneşti cu carne

Pitarul (1409)
Pitarul (1476) Procura pâinea (pita) pt. domn şi slujitorii săi


În cazurile şi problemele importante politice, economice, juridice, autoritatea şi Consiliul erau considerate insuficiente. Prin urmare, era nevoie de consultarea unei adunări mai largi, reprezentative, la care participa un număr mare de reprezentanţi ai clasei nobiliare, ai clerului (în special clerul înalt), patriciatul şi meşteşugarii şi negustorii de rând.

Bibliografie:
Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 4, Ovidiu Drâmba
Istoria medie universală, Radu Manolescu şi colectiv
Man. de Istorie, clasa a IXa, Sorin Oane, Maria Ochescu