Un autor şi o carte de succes în Roma antică

Data şi locul naşterii lui C. Seutonius Tranquillus sunt necunoscute; ipotezele oscilează între 69-77, în ceea ce priveşte data, şi între Roma, Hippo Regius (Algeria de astăzi) şi Ostia, în ceea ce priveşte locul naşterii. Era tânăr în vremea lui Domitianus, cum se vede din amintirile personale inserate în biografia ultimului reprezentant al dinastiei Flavilor. Mai târziu, face parte din cercul literar al lui Plinius cel Tânăr, un cerc frecventat ,între alţii, de celebrităţi ale epocii, cum au fost istoricii Cornelius Tacitus şi Fabius Rusticus, biograful Claudius Pollio, pamfletarul Caius Fennius sau C. Suplicius Clarus, prefectul Romei între 119-121. Lui Suplicius Clarus, căruia îi va dedica şi biografiile Cezarilor, îi datorează Seutonius cariera publică de la curtea împăratului Hadrianus. Funcţiile îndeplinite au putut fi precizate graţie unei inscripţii descoperite în 1950 în Algeria: Seutonius a fost preot pe viaţă al zeului Vulcan la Ostia, secretar însărcinat cu documentele emise de împărat (a studiis), conservator al bibliotecii imperiale (a bibliothecis) şi secretar însărcinat cu corespondenţa imperială (ab epistulis). Prin funcţiile îndeplinite, Seutonius făcea parte din consiliul principelui (consilium principis), ceea ce înseamnă că avea o influenţă nu neglijabilă în marile decizii.
În anul 122, atât Seutonius, cât şi protectorul său Septicius Clarus cad în dizgraţie din motive misterioase. Probabil Hadrianus, revenit din Britannia, a diminuat la curte influenţa soţiei sale Sabina şi, în consecinţă, a eliminat persoanele prea legate de împărăteasă; cel puţin aceasta este opinia autorului Historiei Augusta (Hadrianus 11,3). După dizgraţiere Seutonius se va fi retras la Hippo în Africa, unde locuitorii îi ridicaseră o statuie. Moartea trebuie să fi survenit între 126-128, căci în 128 aflăm la Ostia un alt preot pe viaţă al zeului Vulcan.
Membru al unei familii aparţinând ordinului ecvestru, Seutonius pătrunde în înalta societate romană datorită calităţilor sale intelectuale. Din numeroasele sale scrieri n-au ajuns până la noi decât biografiile Cezarilor şi un tratat despre gramaticieni şi retori latini. Dar lista de publicaţii despre care avem ştire este mult mai numeroasă; cele mai importante sunt: Despre bărbaţi iluştri, Despre jocurile grecilor, Despre spectacolele romane, Despre anul la romani, Despre atitudinea politică a lui Cicero, Despre îmbrăcăminte, Despre obiceiurile romanilor, Despre funcţiile publice, Despre regi. Cum se vede, o operă bogată şi variată, trădând o preocupare accentuată pentru erudiţie, preocupare vizibilă şi în biografiile Cezarilor.
În ciuda numeroaselor scrieri al căror ecou a ajuns până la noi, Seutonius trebuie să fi fost un timid care se decidea cu greu să-şi publice lucrările, din moment ce Plinius cel Bătrân îi trimite scrisori de încurajare.
Din toate scrierile menţionate au ajuns până la noi aproape integral biografiile Cezarilor. Spun aproape integral, deoarece lipsesc dedicaţia către Sulpicius Clarus, arborele genealogic al familiei Iulia, naşterea şi primii ani de viaţă ai lui Iulius Cezar. Pierderea trebuie să se fi produs între secolele VI-IX, deoarece bizantinul Lydus le cunoştea, dar ele nu mai figurează în manuscrisele ajunse până la noi.
Seutonius a publicat biografiile Cezarilor începând cu Iulius Cezar şi terminând cu Domitianus. Numele de Cezar, iniţial doar un cognomen al familiei Iulia, a devenit treptat sinonim cu împărat şi, împreună cu Augustus, unul din titlurile definitorii ale împăraţilor romani. De aici titlul care se atribuie cărţii lui Seutonius, căci titlul original s-a pierdut odată cu primele pagini ale operei.
Principalul punct de interes literar al operei este preocuparea pentru ceea ce francezii numesc la petite histoire. Nu vom afla la Seutonius o viziune asupra marilor procese şi evenimente istorice sau consideraţii de ordin general asupra marilor tragedii care s-au produs în secolul I d.Hr. în timpul Cezarilor, ci detalii de viaţă cotidiană, obiceiuri ale împăraţilor, literatura şi vorbele care circulau despre ei, zvonurile de la Roma etc. Îl vedem pe un August pasionat de jocurile de noroc, pe un Caligula conversând cu Jupiter, pe Titus ducând în mormânt un secret (singura faptă de care se ruşina) care constituia şi pentru Seutonius un mister, pe Vespasianus proverbial de zgârcit, încât un pantomim a subliniat această trăsătură de caracter chiar şi în timpul ceremoniei funerare. Pentru toate aceste detalii Seutonius s-a informat temeinic: el a avut acces la arhiva imperială şi şi-a cules din documentele existente multe din faptele relatate. Pe lângă aceasta el a studiat scrierile Cezarilor şi bogata literatură referitoare le ei. De multe ori el intervine cu spirit critic în chestiuni controversate. Cu alte cuvinte, el cultivă erudiţia pentru reconstituirea vieţii cotidiene a Cezarilor atât la Roma, cât şi în campanii şi în călătorii.
Nu vom afla la Seutonius consideraţii asupra literaturii epocii, în schimb vom găsi citate, numeroase versuri ironice şi chiar infamante la adresa Cezarilor. Zvonurile care circulau în capitala imperiului sunt înregistrate cu grijă, ceea ce constituie pentru noi o importantă sursă de informaţii, căci zvonurile, de multe ori lansate cu intenţie şi în Roma antică, atestă stări de spirit care explică în bună măsură evoluţia evenimentelor. Seutonius nu este un portretist, însă oferă toate elementele pentru alcătuirea unui portret.
Prima traducere românească o datorăm lui Gavrilă I Munteanu – el este şi primul traducător al lui Tacitus – şi a apărut la Braşov în 1867, sub titlul Caiu Seutoniu Trancuillu, Viatia a XII imperatori.
Seutonius a inaugurat un tip de biografie de prezentare a unei personalităţi prin prisma cronicii mondene şi de scandal de la Roma. Nu există împărat, nici măcar Augustus, care să fie exceptat de zvonuri răuvoitoare, la care să nu fie subliniate faptele reprobabile săvârşite, la care să nu fie pomenite elemente şocante, ceea ce face savoarea acestei opere. După toate probabilităţile, din acest motiv Seutonius şi-a oprit biografiile la Domitianus şi nu le-a continuat cu Antoninii (împăraţi care i-au urmat lui Domitianus): oricât de tolerant şi de liberal era Hadrianus, el n-ar fi putut accepta ca el şi predecesorii săi, Nerva şi Traianus, să fie zugrăviţi în maniera în care au fost prezentaţi cei doisprezece Cezari.