Scoala din Salerno

Medicina era considerata o disciplina in acelasi timp experimentala si teoretica: Isidor din Sevilla o numea a doua filosofie. Medicii trebuiau sa cunoasca cele sapte “arte liberale”, iar magistrii Evului Mediu timpuriu adaugau la programa quadrivium-ului si studiul medicinei.
Prima Scolala europeana in care invatamantul medical apare organizat intr-o forma specializata este cea din Salerno; care, existand din secolul X, a prosperat de-a lungul intregului Ev Mediu. Prestigiul sau european se datora in primul rind faptului ca in invatamantul predat aici s-au intalnit traditiile si contributiile medicale latine cu cele grecesti, arabe si ebraice. Marele avantaj al medicilor din Salerno era ca nici intr-un alt loc erau atat de usor de reperat materialele stiintifice antice ca in acest teritoriu din sudul Peninsulei.
Printre profesorii acestei scoli se numarau si inalti prelati, ca Romuald Guarua, arhiepiscop de Palermo, sau Alfano, arhiepiscop de Salerno (1010-1085). Alfano a fost cunoscut ca traducator al unor texte grecesti si autor a doua opere medicale: Tractatus de pulsibus si De quattuor humoribus corporis humanis, care timp de doua secole au fost folosite ca texte de scoala. Scoala din Salerno a numarat printre medicii sai si mai multe femei, renumitele mulieres salernitanae, printre care si obstreticiana Trotula sau Trocta, autoarea unei carti de obstetrica intitulata De mulierum passionibus ante, in et post partum.
Cel caruia Scoala din Salerno ii datoreaza faima in tot Occidentul este Constantin Africanul, care a murit in 1087, un negustor cartaginez crestinat, despre care se spune ca ar fi adus din Africa de Nord mai multe manuscrise medicale si calugarindu-se in manastirea Montecassino si-a scris acolo toate lucrarile. Acestea sunt traduceri de scrieri medicale arabe, precum si ale mai multor opere de Hipocrate si Galenos. Datorita lui Constantin Africanul, care a tinut mai multi ani lectii la Scoala din Salerno, aceasta a fost marcata de o neta influenta araba. Lui i se datoreaza cel putin opt opere, printre care si foarte importanta lucrare Panteché, o adaptare a unei enciclopedii medicale persane.
Dupa mai multe edicte, printre care si cel din Reims-1131, au interzis calugarilor sa practice medicina inafara manastirilor; iar Biserica si-a pierdut controlul asupra scolii salernitane, care din acest moment a capatat un caracter eminamente laic. In secolul XII, aceasta era organizata sub forma unui colegiu de magistri-medici (nu si studenti). Aici au fost redactate manuale si tratate de anatomie, de oftamologie , de chirurgie (cel al lui Ruggero Fraggundo) sau de farmacologie (ca Antidotarius, de Niccolò Salernitano). De o faima si o larga difuziune in Evul Mediu s-a bucurat tratatul de igiena si dietetica intitulat Regiman sanitatis salrenitanus, atribuit lui Giovanni da Milano, lucrare consultata si azi.
În 1231, imparatul Frederic II a decretat ca toti medicii si magistrii de medicina de la universitatea din Napoli, pe care o fonda-se in 1224, trebuiau sa fie in posesia unei diplome eliberata de profesorii din Salerno. Decadenta scolii salernitane a inceput in secolul XIV, din cauza concurentei universitatii napolitane a Anjouinilor, continuand totusi sa-si pastreze prestigiul inca mult timp, pana cand, in 1811, a fost suprimata din ordinul lui Murat.
Dupa scoala din Salerno, invatamantul medical de prestigiul era cel predat in cadrul universitatii din Montpellier.




Bibliografie: Istoria culturii si civilizatiei,
de Ovidiu Dramba;