Originea, constituirea şi treptata consolidare a regalităţii medievale între secolele V-XI

Prăbusirea Imperiului Roman de Apus şi stabilirea triburilor germanice în provinciile acestuia au creat premisele social-economice şi politice necesare organizării statale la germanici şi înlocuirii Imperiului Roman cu regate romano-germanice sau barbare. Spre deosebire de conceptul roman, care considera statul o instituţie publică, res publica, şi pe locuitorii săi cetăţeni, cives, conceptul germanic socotea statul o stăpânire cu caracter patrimonial, dobândit prin cucerire, regele fiind şeful unui grup de invadatori.
Regele conducea în primul rând familia sa, compusă din copii, rude, sclavi de pe domeniile asupra cărora îşi exercita stăpânirea. Era urmat de însoţitori, compagnons, oameni liberi, uneori de rang nobil. „Tovărăşia” (compagnonnage) era adesea întărită printr-o frăţie jurată (franternité juré)1 care implică consecinţele unei înrudiri naturale. Exista, de asemeni, şi înrudirea de sprijin. Cei ce se uneau prin aceste legături îşi datorau protecţie, atunci când prietenia era concepută ca o paternitate; şi ajutor până la sacrificiul superm, cand prietenia era înţeleasă ca o filiaţie sau o frăţie. Misiunea politică a regelui era aceea de „şef al poporului”, iar regalitatea, după cum scrie Guizot, reprezenta o putere sui generis, superioară celorlalte2.
Prin cucerirea Galiei romane de către franci s-a constituit şi consolidat Regatul franc, care sub dinastia Merovingienilor ajunge cel mai puternic regat din Europa Apuseană. Clovis (481-511) este un moştenitor al regilor de la Soissons, care îşi lărgeşte prin cucerire statul şi care îşi obţine legitimitatea prin recunoaşterea oficială a împăratului roman de la Răsărit.
Preluând o parte din instituţiile şi funcţionarii fostului imperiu, noile regate au adoptat ca alfabet şi limbă oficială scrisă limba latină. Păstrând titlul de rege al francilor, aceşti regi adaugă titlurile romane de prinţ şi de om ilustru. Titlul de Maiestate a aparţinut împăraţilor de la Constantinopol, dar treptat regii franci şi l-au însuşit. Ei adoptă însemnele imperiale: coroana de aur, tronul, sceptrul, hlamida şi tunica de purpură. Organul central de cârmuire rămâne curtea regală sau palatul regal. Acest palat avea un caracter itinerant, fiind stabilit succesiv în „capitalele” regatelor france: Paris, Orlèans, Soissons etc. Monarhul era seniorul unui număr mare de vasali. În cadrul relaţiilor vasalice, monarhii aveau o calitate întreită fiind stăpânitori de întinse domenii funciare, vârf al „piramidei vasalice” ca senior suprem şi suveran al ţării. Într-o epocă în care stăpânirea funciară constituia bogăţia esenţială, iar mijloacele de guvernare ale seniorilor proveneau, cu precădere, din resursele materiale, umane şi militare ale propriilor domenii, autoritatea efectivă ca suveran era corelată cu puterea de senior funciar. Suveranul nu putea fi vasalul nimănui, datorită calităţii sale de şef de stat şi de monah de drept divin.
Regele avea alături o suită de demnitari şi curteni: conţi, servitori, cancelari, camerieri3. Puterea lui se exercita în toate domeniile vieţii publice. El era cel care hotăra în problemele de ordin extern şi intern (legislaţie, armată, administraţie, organizare bisericească). Pentru a fi ales ca rege, individul trebuia să facă parte dintr-o dinastie, astfel impunându-se principiul ereditar. De asemeni, vedem regi care au fost răsturnaţi şi alţii care au fost puşi în locul lor de o partidă învingătoare. Principiul ereditar era în mod universal acceptat. Astfel, Gontran, în lipsă de fii, transmite tronul nepotului său: «Tu vei fi moştenitorul meu şi vei avea drept posesie regatul» şi apoi adresandu-se rãzboinicilor le spune: «Iată regele pe care voi trebuie să-l ascultaţi»4. În mod frecvent regele îi punea pe episcopi să-l recunoască din timpul vieţii, pe cel care îl desemna ca succesor al său, ca asociat la domnie. Dreptul monarhic nu s-a raliat dintr-o dată la cel de primogenitură (aînesse)5. Acest privilegiu s-a impus în Franţa, însă în Germania, care era fidelă vechilor sale cutume, observăm o acceptare cu unele rezerve. Acestui drept de primogenitură i se opunea dreptul copilului născut „în purpură”6, adică în timp ce tatăl său era rege.
La începutul fiecărei domnii avea loc o reuniune a supuşilor, nu pentru a delibera alegerea ci pentru a-l aclama pe noul rege. În această epocă tulbure se prezentau numeroşi pretendeţi la tron. Gondovald, care îşi disputa tronul micilor fii ai lui Clovis, spunea «Sunt rege ca şi voi pentru că aparţin ca şi voi familiei merovingiene»7. Începănd cu Dagobert, dinastia merovingiană s-a prăbuşit, regii respectivi domnind cu numele mai mult de un secol şi jumătate.
Regii afirmau că deţin puterea de la Dumnezeu. Dagobert spunea că «nimeni nu trebuie să ignore că popoarele au fost puse în puterea noastră de bunătatea lui Dumnezeu»8. Toţi regii Evului Mediu erau învestiţi cu acest caracter de sacralitate conferit printr-un anume ritual. Ca o consecinţă a actului consacrării, a „ungerii” regelui, puterea monarhică are un caracter religios clar: aleşi de Dumnezeu (gratia dei rex) ca reprezentanţii Lui pe pământ, regii exercitau un sacerdoţiu. Din acest lucru derivă şi credinţa în puterea sa sacră de taumaturg, căruia i se recunoaşte autoritatea de a vindeca bolnavii de scrofule (adenită tuberculoasă) prin atingerea zonei bolnave9.
Regele era răspunzător de ordinea lucrurilor, lui îi reveneau îndatoriri solemne faţă de poporul său: trebuia să-i apere pe cei slabi, să protejeze Biserica, să lupte pentru menţinerea păcii şi dreptăţii. Regii merovingieni sunt regi absoluţi. Ei au, la fel ca împăraţii, dreptul de a emite ordonanţe având aceleaşi nume ca în imperiu: constitutio sau decretum10. În codurile de legi redactate de monarhi nu găsim aluzii la drepturile politice, astfel că regalitatea se arată în toată autoritatea sa. Legea ripuarică spune că omul care refuză să asculte un ordin oarecare al regelui va primi o amendă de 60 de piese de aur, iar cel ce este infidel regelui este pedepsit cu moartea11.
Fustel de Coulanges a urmărit procesul de despuiere a regalităţii de atributele sale. Un prim factor a fost reprezentat de pierderea treptată a puterii judiciare prin acordarea de imunităţi. Regele guvernează cu ajutorul unor slujitori care în urma consolidării poziţiei îşi vor spori proprietăţile personale în dauna regelui. Se pierde posibilitatea de acţiune asupra supuşilor prin dispariţia bazei materiale, datorită suprimării impozitelor, regele având la dispoziţie doar dările anuale, prăzile de război, cadourile oferite de supuşi. Din cauza scăderii veniturilor de care dispun regii merovingieni, ei suferă din ce în ce mai mult influenţa aristocraţiei latifundiare a cărei putere creşte neîncetat. Tezaurul regelui începe să scadă începând cu secolul al VII-lea.
În aceste regate instabile, spiritul instituţiilor s-a schimbat din perioada romană, deoarece regii au considerat teritoriul şi resursele statului drept o proprietate privată pe care o exploatau după bunul plac. Astfel, regatul se împarte la fiecare domnie datorită principiului patrimonial; cei nemulţumiţi se revoltau astfel că vechile împărţiri se modificau. Pepin moşteneşte o regalitate golită de atribute şi de prestigiu, misiunea lui şi a urmaşilor fiind de a reda puterii regale un rol esenţial în viaţa statului.
Funcţia regalităţii carolingiene urmăreşte noi scopuri, printre care şi acela de dobândire a vieţii de apoi pentru supuşii monarhiei. Astfel că limitele dintre Stat şi Biserică aproape dispar, regalitatea căpătând un caracter sacerdotal şi un rol de îndeplinire a idealurilor creştine. S-au păstrat două texte de la Carol cel Mare, care sunt semnificative în acest sens: «prin harul dumnezeiesc, aflându-ne în sânul Bisericii, am primit cârma acestei ţări, trebuia ca pentru apărarea şi înălţarea ei să luptăm din toate puterile noastre…». Al doilea text reprezintă scrisoarea către Papa Leon al III-lea, în care Carol afirmă: «Rolul nostru este să apărăm peste tot, cu ajutorul milei dumnezeieşiti, Biserica lui Hristos împotriva atacurilor păgânilor şi stricăciunilor necredincioşilor»12.
Regele este conducătorul Bisericii, cel care o apără. O asemenea concepţie despre transformarea monarhiei a beneficiat de rezonanţa pe care valul de fervoare religioasă l-a avut în secolul al VIII-lea. Această atmosferă clericală se observă prin schimbarea de dinastie şi prin introducerea noului ritual de încoronare a regelui. Pepin este recunoscut ca rege după ce a fost uns de o adunare de episcopi, în frunte cu Sfântul Bonifaciu. Ungerea acorda regelui un caracter sacerdotal, îl făcea părtaş la harul Bisericii. Statul şi Biserica, deşi entităţi diferite, trebuie sa coopereze. Pe lângă apărarea Bisericii, în legislaţia carolingiană se insistă şi asupra grijii faţă de cei slabi: orfani, văduve, săraci.
Monarhia carolingiană îşi păstrează trăsăturile ce vin direct din moştenirea francă, mai ales legătura personală dintre suveran şi vasali. Jurământul de fidelitate faţă de suveran traduce ambiguitatea construcţiei statale carolingiene: pe de o parte afirmarea legăturii de la om la om între regi şi supuşii săi, pe de altă parte datoria universală de a rămâne credincios13. Puterea evoluează spre o eficacitate a mecanismului guvernării. Palatul, care era itinerant, s-a fixat la Aix-la-Chapelle, unde s-a constituit şi o formă incipientă de administraţie centrală. Pentru a-şi impune autoritatea, pe langă supuşii săi, suveranul dispune de armată. Teoretic, toţi oamenii liberi trebuie să efectueze stagiul militar pe propria cheltuială. Nu există o armată permanentă şi o finanţare a acesteia.
Carol cel Mare, pentru a-i împiedica pe comiţi (comes, graf) să-şi întărească autoritatea, organizează pe acei missi dominici (trimişi ai regelui) care erau însărcinaţi să inspecteze domeniile, să ancheteze eventualele abuzuri.
Alegerile regale de la sfârşitul secolului al IX-lea înseamnă triumful complet al Bisericii asupra regalităţii. Dar daca puterea regală este în practică anihilată, concepţia regalităţii elaborată în timpul carolingienilor va stărui formând „o permanenţă” a Evului Mediu14.

Note:
Roland Mousnier, Monarhia absolută în Europa din secolul V până în zilele noastre, Corint, Bucureşti, 2000, p. 21
2 Marc Bloch, Societatea feudală, vol. II, Clasele şi cârmuirea oamenilor, Dacia, Cluj Napoca, 1998, p. 120
3 Fustel de Coulanges, Histoire des institutions politiques de l’ancienne France, Paris, 1877, p. 482
4 Ibidem, p. 485
5 Marc Bloch, op. cit., p. 123
6 Ibidem
7 Fustel de Coulanges, op. cit., p. 486
8 Ibidem, p. 485
9 Marc Bloch, Regii taumaturgi, Polirom, Iaşi, 1997
10 Fustel de Coulanges, op. cit., p. 489
11 Ibidem, p. 490-491
12 Mihai Berza, Funcţiunea regalităţii în concepţia carolingiană, în Revista Fundaţiilor Regale, 11, nr. 9, 1944, p. 566
13 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. II, Institutul European, 1997, p. 84
14 Mihai Berza, op. cit., p. 579

Bibliografie:
1. Berstain, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. II, Institutul European, 1997.
2. Berza, Mihai, Funcţiunea regalităţii în concepţia carolingiană, în Revista Fundaţiilor Regale, 11, nr. 9, 1944.
3. Bloch, Marc, Regii taumaturgi, Polirom, Iaşi, 1997.
4. Idem, Societatea feudală, vol. II, Clasele şi cârmuirea oamenilor, Dacia, Cluj Napoca, 1998.
5. de Coulanges, Fustel, Histoire des institutions politiques de l’ancienne France, Paris, 1877.
6. Mousnier, Roland, Monarhia absolută în Europa din secolul V până în zilele noastre, Corint, Bucureşti, 2000.