Impozitarea

INTRODUCERE

Impozitarea, este un sistem de contribuţii impuse de către guvernământ asupra persoanelor, întreprinderilor, şi proprietăţii, esential ca o sursă de venit pentru acoperierea cheltuielilor guvernamentale şi a altor scopuri publice . Impozitarea poate fi, şi este, de altfel, utilizată şi la atingerea altor obiective economice şi sociale. De exemplu, poate servi drept metodă de dezvoltare a unei economii echilibrate prin stimularea sau descurajarea variatelor forme de activitate comercială, sau poate fi utilizată pentru a implementa reforme sociale prin redistribuirea averii.
Eficacitatea fiecărui guvernământ depinde de voinţa poporului guvernat de a se dezice (sau a ceda) o parte din controlul asupra persoanelor sau proprietăţii lor în schimbul protecţiei sau altor servicii din partea statului*(public goods). Impozitarea este una din formele unui asemenea schimb, deoarece impozitele percepute sunt utilizate pentru finanţarea unor activităţi de utilitate publică, activităţi ce nu pot fi efectuate prin eforturile persoanelor private aparte sau a unui grup restrâns de persoane .(vezi public goods)
Diferenţe istorice. Încă din timpuri străvechi, impozitele erau plătite preponderent nu în bani, ci în natura sau prin muncă (cereale, produse alimentare, sau lucrări la amenajarea drumurilor (bunurilor - i.e. canale, case, diguri) publice). (Atita) Cât timp serviciile guvernământului consistau esenţial în acţiuni militare şi asigurarea drumurilor sau alte lucrări publice, impozitarea în natură satisfăcea pe deplin marea majoritate a necesitaţilor guvernamentale. Domnitorii puteau aduna echipe de muncitori sau ostaşi prin obligarea fiecărui nobil de a pune la dispoziţie un număr anumit de lucratori sau soldaţi, proporţional titlului nobilului sau averii lui. În mod similar, "dijme" cerealiere puteau fi percepute de la proprietarii funciari, atât pentru a hrăni efectivele militare sau lucrătorii publici, cât şi pentru a asigura variate necesităţi guvernamentale. Naţiunile industrializate moderne, cu toate că percep impozite în forma bănească, aplică acelaşi model fundamental: guvernământul desemnează materia (baza) impozabila (venit realizat, proprietate posedată, sau acte realizate de organele statale), aplică un anumit cuantum de impozare, şi colectează impozitul (egal cu baza înmulţită la rata aplicată) de la plătitorul impozitului, care este desemnat prin lege.
Sistemele de impozitare, chiar şi în zilele de azi, când universalizarea şi interdependenţa devin cuvinte cheie, sunt la fel de variate ca şi naţiunile ce le instituie, variind, în dependenta de complexitate, de la perceperi în natură până la sisteme computerizate de impozitare. Mecanisme de impozitare simple sunt potrivite numai necesităţilor acelor guvernăminte, care sunt extrem de limitate în scopuri. În cazul în care responsabilităţile guvernamentale sunt diverse şi extinse sistemul de impozitare respectiv trebuie sa fie complex si avansat din punct de vedere organizatiuonal si tehnic. Cum ar fi, de exemplu, situaţia în care impozitele se utilizează pentru a reduce inegalităţile economice şi a redistribui veniturile prin modalităţi considerate echitabile. Reţelele fiscale bine gândite şi aşezate devin un element esenţial, la fel precum şi o educaţie publica de standard înalt va asigura un nivel înalt de responsabilitate a plătitorului.

Principiile impozitării . Sistemele de impozitare îndeplinesc mai multe funcţii, în dependenta de responsabilităţile guvernământului ce le instituie. În cazul unui guvernămînt complex, cu doua nivele sau trei nivele, aportul aşteptat din partea impozitelor locale şi centrale (federale) variază mult. Nivelele de jos ale guvernământului (administraţia locala) sunt relativ limitate in ceea ce priveşte impozitele, pe care sunt autorizate a percepe. Guvernămintele locale trebuie, de sigur, sa aiba surse materiale si financiare necesare pentru a realiza sarcinile si scopurile stabilite. Cerinţa de a avea un buget foarte echilibrat este o caracteristică unică pentru guvernămintele locale, deoarece, spre deosebire de guvernul naţional, unităţile locale nu pot să-şi permită luxul de a cheltui mai mult decât au. Spre deosebire de companiile private, guvernămintele locale nu pot cheltui mai puţin decît au. În timp ce scopul unei firme private este de a obţine cit mai mult venit posibil la cheltuieli minime (i.e. profituri maxime - teoria neoclasica), un guvernator sau primar, sau oricare alt oficial public va fi criticat cu asprime pentru o impozitare ridicată, dacă ceva similar cu profitul ar apărea în evidenţa contabilă.
Procesul de elaborare a bugetului implică estimarea cheltuielilor şi veniturilor. Oficialii locali sunt puşi în faţa unor incertitudini când încearcă a prevedea acestea. Pentru a face faţă situaţiei, autorităţile sunt nevoite de a lua în calcul toate circumstanţele şi resursele existente, şi cele care vor apărea pe viitor. Un factor important, care merită de a fi luat în calcul în primul rând, este "sănătatea" economiei. Dacă se fixează impozite pe venit sau vânzări, acestea vor varia în dependenţă de nivelul şomajului şi creşterii economice. Mai mult ca atât, sectorul public este pus sub o dublă ameninţare în timpul declinului economic: veniturile scad în urma scăderii vânzărilor şi nivelului bunăstării populatiei, în acelaşi timp cheltuielile cresc pe seama asistenţei acordate familiilor şi persoanelor ce se află în şomaj, fără alte surse de existenţă.
Un alt factor important, care afectează bugetele locale este nivelul finanţării din Centru - dotaţiile de stat. Acest nivel variază din an în an, însă în ultimul timp tinde de a scădea. Rata scăderii depinde în egală măsură atât de dinamica politică, cît şi de starea economiei.
Diferite nivele de guvernământ depind de diferite tipuri de taxe şi plăţi. După cum putem urmări în schema de mai jos, sursele de venit variază în dependenţă de nivelul autorităţilor (în tabel datele sunt prezentate în procente de la veniturile totale, cifrele fiind din anul fiscal 1994, SUA).

După cum vedem, guvernămintele statelor au ca surse aproximativ echivalorice taxele pe venit şi vânzări. Sigur că statele variază în acest domeniu. Unele nici nu au impozite pe vânzări, pe când alte state ating numere cu două cifre. Similara este şi situaţie cu impozitare veniturilor personale. Procentul diferă între statele care o fac, dar media este sub 10% .
Guvernămintele locale se bazează în mod primar pe impozite pe imobil, au puţin venit de la vânzări, şi practic nimic de la impozit pe venit. Cele locale se mai sprijină pe plăţi pentru servicii, cum ar fi biletele de intrare în parcuri, licenţe pentru vânat şi pescuit, plata pentru studii în universităţile publice, plăţile pentru apa utilizată, şi altele. Statele, mai mult ca guvernămintele locale, administrează sistemele de pensionare şi programele de asigurare pentru funcţionarii şi lucrătorii publici. Veniturile de la investiţiile în fondurile de pensionare, cu toate că sunt menţionate, nu au o alta întrebuinţare decât plata pensiilor. În mod similar, sumele provenite de la plăţile pentru servicii sunt plasate în fonduri segregate, ceea ce înseamnă ca ele pot fi utilizate numai pentru finanţarea serviciilor, de la care au fost obţinute. Cu alte cuvinte, plata pentru învăţământ poate fi utilizată numai de către şi pentru universităţi, şi nu pentru închisori sau întreţinerea drumurilor.
Majoritatea persoanelor acceptă plăţile pentru servicii ca pe cel mai onest şi corect mod de impozitare. Problema este că venitul este limitat şi segregat. Taxele în general pot fi evaluate conform trei aspecte:
1. volumului de bani pe care îl pot aduce în trezorerie,
2. dacă venitul e sigur, şi
3. cine suportă povara lor.

Impozitele pe venit generează sume mari de bani, cu toate că variază în dependenţă de starea economiei, rata şomajului, şi alţi factori similari (GNP always equals the National Income=National Expenditure=National Output). Din toate taxele, impozitele pe venit tind a fi cele mai progresive, ceea ce înseamnă ca ele sunt bazate pe capacitatea de a plăti.
Impozitele pe vânzări sunt de asemenea bune surse de bani, şi de asemenea variază în dependenţă de starea economiei . Acestea nu sunt bazate pe veniturile populaţie, ci pe cumpărături. Din moment ce persoanele cu venit jos, pentru a se întreţine, cheltuie practic tot ce câstigă, impozitele pe vânzări sunt regresive. Pentru a repara natura regresivă a acestor impozite, unele state eliberează de impozitare produsele alimentare, medicamentele, şi alte produse de primă necesitate. Statul poate să margă şi mai departe - să subsidieze aceste produse.
Impozitele pe imobil variază în dependenţă de valoarea proprietăţii impozitaţilor, şi nu a veniturilor sau cheltuielilor. Prin urmare, fermierii şi cei cu venituri fixe, cum ar fi pensionarii, pot fi supuşi unei poveri fiscale mai grele decât gradul lor de bunăstare. Impozitul pe imobil (pe proprietate) poate fi o sursă bună de venit, fiind şi cel mai stabil, din motiv că autoritatea, în jurisdicţia căreia se află această proprietate poate stabili o rată a impozitului care practic garantează un nivel anumit de venit, indiferent de schimbările din economie. Deaceea oficialii locali care stabilesc aceste taxe în mod stabil sunt nevoiţi de a auzi plângeri privind natura regresivă, arbitrară a impozitelor pe proprietate.
Daca e sa examinam aceasta problema mai de in aproape, observam ca politica fiscala a statului este determinata de sistemul de valori a societăţii in cauza. Majoritatea democraţiilor moderne deriva noţiunile generale cu privire la ceea ce constituie un bun sistem fiscal din principiile enunţate in sec.18 de economistul britanic Adam Smith:
• Echitatea
• Claritatea şi Siguranţa
• Convenienţa
• Eficienta
Echitatea. Este de o importanta fundamentala ca orice impozit sa fie echitabil - adică cetăţenii sa fie impozitaţi proporţional abilităţii lor de a plăti ("in proportion to the benefit they deprive from the government" - Adam Smith). Un impozit este considerat echitabil daca cai care au posibilitatea de a-l plăti sunt impuşi fie proporţional capacităţii lor de plata, fie, in dependenta de situaţie, proporţional cu ceea ce primesc in schimb de la guvernământ. Prin urmare, atât "capacitatea de plata", cit şi "beneficiile primite" constituie criteriile de apreciere a echităţii. In cazul in care serviciile oferite sunt dispersate, aceste doua criterii sunt deseori indistinctibile, deoarece persoanele ce sunt mai bogate de obicei au o pondere mai mare in comunitate. In cazul in care serviciile conferă beneficii identificabile personal anumitor indivizi şi nu altora, este fezabil de a impune utilizatorii a suporta o anumita parte din costuri. Impozitarea ce se conformează cu standardele aplicate a abilitaţii de a plăti sau a beneficiilor primite este considerata ca o impozitare ce îndeplineşte cerinţele echităţii verticale (deoarece o astfel de impozitare va extrage sume diferite de la persoane in diferite situaţii). La fel de importanta este şi echitatea orizontala - principiul in baza căruia persoanele, care au capacitate egala de a plăti şi care beneficiază in mod egal, trebuie sa fie impozitate egal.
Claritatea şi Siguranţa. Acest principiu, considerat foarte important de către Smith, este deseori subestimat in sistemele fiscale moderne (in care o administraţie deschisa şi imparţiala este subânţeleasă). In naţiunile unde aplicarea impozitelor este nesigura şi arbitrara, publicul poate sa nu aibă nici o încredere in sistema. Chiar şi in SUA, ratele înalte a inflaţiei au creat uneori temeri şi nesiguranţe cu privire la creşterea impozitelor şi echitatea impozării valorilor inflate. Asemenea reacţii demonstrează importanta clarităţii şi siguranţei ca principiile unui sistem fiscal respectabil.
Convenienţa. Conformarea unui impozit trebuie sa fie uşoara şi convenienta. De exemplu, in multe state conformarea cu legile ce instituie impozitul pe venit a crescut dramatic după ce a fost introdus sistemul reţinerii impozitului din salariu.
Eficienta. Un bun sistem fiscal trebuie conceput intr-un aşa fel, incit el sa poată fi administrat eficient şi economicos. Impozitele care sunt dificil sau costisitor de a fi administrate fac ca resursele sa fie utilizate in scopuri neproductive, şi diminuează încrederea in impozit şi in guvernământ. Mai mult ca atât, pierderi pot fi create prin impozare excesiva; prin urmare eforturile economice se vor orienta de la activităţi ce aduc profituri înalte la cele cu profituri mai joase, de la întreprinderi productive spre evaziuni fiscale, de la tranzacţii deschise şi cinstite spre o participare ascunsă, necontrolata şi ilegala in economia tenebra. Când se întâmplă asemenea situaţii, importantul principiu al neutralităţii impozitelor (care stipulează ca un impozit nu trebuie sa provoace persoanele de a-si schimba comportamentul economic), enunţat implicit de Smith, este violat.
Pe lângă aceste principii, au mai fost adăugate şi altele, cu mai mult sau mai puţin succes. Ca exemplu este elasticitatea impozitului - adică, reacţia automata a impozitului la condiţiile economice schimbătoare, fără a fi necesare ajustări in cotele impozitelor. Totuşi, elasticitatea înalta creează inegalităţi in timpul inflaţiilor rapide, "împingând" persoanele in categorii mai înalte de plătitori, cu toate ca valoarea veniturilor lor nu reuşeşte sa tina pasul cu preturile crescânde. Veniturile mari încurajează guvernământul de a efectua mai multe cheltuieli, in timp ce creşterea poverii impozitelor descurajează plătitorii de a mai lucra, economisi, şi investi. Aceasta situaţie poate provoca sau înrăutăţi starea de stagnare economica, însoţită de inflaţie. In aceste cazuri, impozitul devine prea elastic, şi sunt necesare ajustări de inflaţie.

Incidenţa impozitului. Efectele economice, şi prin urmare echitatea, majorităţii impozitelor nu pot fi pe deplin înţelese deoarece este dificil a determina cine poarta greul poverii. Chiar şi impozitul individual pe venit, care se prezumă ca cade in întregime pe plătitor, are consecinţe indirecte asupra economiei: el influenţează deciziile de a lucra, economisi, şi investi, aceste decizii afectând şi alţi oameni. Probabil ca cel mai greu de determinat este povara in cazul impozitului de cifra de afaceri. In dependenta de structura şi flexibilitatea peţii in care concurează firma, impozitul poate in unele cazuri doar sa reducă profiturile şi dividendele, in alte cazuri, poate reduce pe larg veniturile tuturor proprietarilor şi întreprinderilor. In măsura in care firmele compensează impozitul prin ridicarea preturilor la produsele lor, se poate de spus ca incidenţa impozitului trece asupra consumatorilor. În măsura in care profiturile reduse de impozit micşorează salariile, incidenţa impozitului trece asupra lucratorilor.

Alte efecte a impozitării. Necătând la dificultăţile legate de măsurări precise, guvernămintele sunt îngrijorate de repartizarea verticala a poverii impozitului: Este oare distribuit proporţional mai mult asupra celor bogaţi decât asupra celor săraci (impozare progresiva)? Supune oare pe fiecare unei aceleiaşi sarcini in legătură cu capacitatea de plata a impozitelor (impozare proporţională)? Sau apasă mai mult asupra celor săraci (impozare regresiva)? In majoritatea naţiunilor moderne, o structura de impozare progresiva este considerata dezirabilă din doua motive. In primul rând, un impozit progresiv este considerat mai echitabil (deoarece cei bogaţi au posibilităţi de plată mai mari). In al doilea rând, diferenţele dintre extremele sărăciei şi bogăţiei sunt considerate drept periculoase pentru bunăstarea economica şi sociala a societăţii, şi o structura progresiva a impozitelor tinde de a modera aceste extreme.
Din alta parte, impozitele ce au cote prea progresive - ce cresc prea repede - pot descuraja atât lucrul, cit şi investiţiile, prin privarea unei părţi mai mari din recompensa. De la începutul anilor 1980, politicienii au atras o atenţie tot mai mare economiei "supply-side" - teorie economica ce pune accentul pe importanta asigurării ca impozitele se nu diminueze şi dezbată interesul de a investi (atât din partea persoanelor fizice, cit şi a celor juridice).
In orice caz, experienţa mondiala de demonstrează ca impozitele pot fi administrate echitabil şi eficient numai in cazurile in care nivelul de conformare a plătitorilor e înalt. Aceasta necesita o tinere a unei evidente contabile deschise şi a declaraţiilor cinstite, precum şi o populaţie educata şi cooperanta. Când unul din aceste elemente lipseşte, fapt ce se întâmplă şi in tarile dezvoltate, impozitele tind a se axa pe materii uşor determinabile (precum salariile).

BIBLIOGRAFIE

1. Dan DROSU-ŞAGUNA, Drept Financiar şi Fiscal, vol.2, ed. OSCAR PRINT, 1997
2. Dominique et Michele FREMY, Quid, (Institutions francaises, pag. 726-798), ed. ROBERT LAFFONT, 1995
3. Ecyclopedia of the American Judicial System, vol.3, ed. CHARLES SCRIBNER'S SONS, 1987
4. George F. BREAK, Taxation, MICROSOFT ENCARTA 98 ENCYCLOPEDIA, 1997
5. George F. BREAK, Income Tax, MICROSOFT ENCARTA 98 ENCYCLOPEDIA, 1997
6. Karen O'CONNOR, Larry J. SABATO, American Government "Continuity and Change", ed. ALLYN AND BACON, 1997
7. Kenneth JANDA, Jeffrey M. BERRY, Jerry GOLDMAN, The Challenge of Democracy, ed. HOUGHTON MIFFLIN COMPANY, 1989
8. Richard G. LIPSEY, Colin HARBURY, First Principles of Economics, ed. WEIDENFIELD AND NICOLSON, 1992
9. Christopher PASS, Bryan LOWES, Leslie DAVIES, Dictionary of Economics, ed. COLLINS, 1988
10. Paul R. GREGORY, Robert C. STUART, Comparative Economic Systems, ed. HOUGHTON MIFFLIN COMPANY, 1992
11. G. F. STANLAKE, Introductory Economics, ed. LONGMAN, 1984