Evaziunea fiscala in Romania si caile de prevenire a acesteia

1. Definire si caracterizare

Evaziunea fiscală constituie la momentul prezent un fenomen economic si social complex. Este imperios necesar, pentru toate statele lumii, ca urmarile nocive ale acestui fenomen sa fie limitate, micsorate, sa-si piarda din anvergura, in conditiile in care a devenit clar pentru toata lumea ca ele nu pot fi eradicate. Evaziunea fiscala are un efect direct si neintarziat asupra nivelurilor incasarilor fiscale, fapt ce conduce nemijlocit la dezechilibre in mecanismele pietei, precum si la imbogatirea, in mod ilicit, a practicantilor acestei metode de inselaciune ce afecteaza statul si in ultima instanta, pe fiecare dintre noi, contribuabili onesti. Existand mai multe interpretari, denumiri si acceptiuni ale acestui fenomen, este normal ca el sa fie si greu de definit. Sunt utilizate sintagme de genul “fraudă, fraudă ilegală, evaziune internationala, fraudă legală, evaziune internaţională, fraudă prin lege, economie subterană”. Nu doar terminologia constituie un element de confuzie, ci si legea ambigua, granita dintre licit si ilicit fiind foarte fragila.
Legea nr. 87 din 18 octombrie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.299 din 24.10.1994, in primul sau articol, considera evaziunea fiscala ca fiind “sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine…”
Motivele pentru care in Romania acest fenomen este greu de impiedicat si cuantificat sunt complexe si numeroase, printre ele putand fi amintite: multiplele imperfecţiuni şi particularităţi în domeniul legislaţiei fiscale, organizarea activităţii fiscale, nefolosirea metodei contabilităţii naţionale pentru evidenţa macroeconomică, evaziunea masivă realizată de diferite grupuri de interese şi agenţi economici apăruţi doar pentru a beneficia de lacunele legilor, lipsa unui cod fiscal, principiul confidenţialităţii băncilor ş.a.
In România nu se poate spune că evaziunea fiscală a fost importată, insa acest fenomen este o urmare a situatiei economice, a permisivitatii autoritatilor, a grupurilor de interese ce isi urmaresc afacerile proprii sub obladuirea unor guvernari trecute ori prezente, a nivelului de trai al majoritatii cetatenilor, a gradului de civilatie, cultura si constiinta civica, si mai ales, a politicilor fiscale agresive si chiar exagerate uneori duse de catre autoritati. Nu degeaba s-a constatat, in timp, prin intermediul experientei, ca un sistem fiscal nu este eficient ori potrivit in functie de nivelul mare al incasarilor ci de gradul in care acesta este acceptat de contribuabil, fie el persoana fizica ori juridica.S-au dezvoltat in timp numeroase mijloace pentru a ocoli plata obligatiilor fiscale, insa cei ce le utilizeaza pot fi impartiti in doua categorii: cei care, exploateaza insuficientele actelor normative din domeniu si cei care utilizeaza procedee ilicite. Evaziunea fiscală legală este o acţiune a contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevăzută de lege şi deci “tolerată” prin scăpare din vedere. Suportul legal al acestora este dat de principiul că ceea ce legea nu interzice este permis. Art.983 din Codul Civil Român de exemplu prevede: “convenţiile trebuie interpretate în sensul cel mai favorabil debitorului”. Faptele de evaziune fiscală bazate pe interpretarea favorabilă a legii cel mai frecvent folosite sunt:
1. Investirea unei parti a profitului realizat in achizitii de bunuri pentru care statul acorda facilitati, desi utilitatea acestora nu este aceeasi cu cea gandita de legiuitor, in scopul cresterii economice si dotarii cu tehnologie moderna(exemplu: autoturismele) Folosirea în anumite limite a prevederilor legale cu privire la donaţiile filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu;
2. Scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate – mult mai mari decăt cele care rezultă din aplicarea cotelor legale;
3. Unii agenti economici constituie fonduri de amortizare sau de rezerva mult mai mari decat ar fi justificat din punct de vedere economic, diminuandu-se astfel cuantumul venitului impozabil
4. Întocmirea unor acte de plată a unor sume de bani din venituri pentru achiziţionarea unor utilaje, maşini, materii prime sau alte bunuri, neprimite în realitate, pentru ca după expirarea perioadei de impunere să-i fie returnate sumele plătite fictiv, cu consecinţa diminuării impozitului;
Evaziunea fiscală ilicită se poate defini ca fiind o acţiune conştientă a contribuabilului ce violează o prescripţie legală cu scopul de a nu plăti obligaţiile fiscale cuvenite. În acest scop se recurge la diminuarea obiectului impozabil sau folosirea altor căi de sustragere. Frauda fiscală presupune, dincolo de o violare a spiritului legii şi a intenţiei legiuitorului, o încălcare directă şi deliberată a regulilor impuse pentru stabilirea şi plata impozitului. Astfel, este cazul disimulării materiei impozabile prin absenţa declaraţiei de impunere sau prin operaţii fictive ori de creare de societăţi fictive. Determinarea tuturor procedurilor prin care se poate săvârşi evaziunea fiscală frauduloasă nu este posibilă, dar din experientele acestui gen de cazuri se pot enumera, intre altele:
1. Înregistrările în contabilitate efectuate astfel încât rezultatele să fie micşorate;
2. Introducerea în ţară prin intermediul firmelor fantomă de mărfuri din import fără acte de provenienţă pentru a fi sustrase de la plata obligaţiilor fiscale;
3. Nedeclararea tuturor mărfurilor în vamă sau prin subevaluarea acestora, urmată de valorificarea lor la preţurile pieţiei şi sustragerea astfel de la plata în întregime a taxelor vamale;
4. Inregistrarea partiala a veniturilor realizate fie prin neîntocmirea documentelor de evidenţă primară, fie prin înscrierea în acestea a unor date nereale cu privire la preţ, cheltuieli, cantităţi etc;
5. Înscrierea unor preţuri/valori, chirii, dobânzi, garanţii materiale mai mici decât cele reale în diferite contracte încheiate de contribuabil ( de vânzare-cumpărare a unor bunuri mobile sau imobile, de furnizare de mărfuri, de sponsorizare a unor activităţi, de închiriere ori concesionare la sau de la alte persoane fizice sau juridice a unor fonduri de comerţ de împrumut sau de credit cu o anumită dobândă sau în anumite condiţii oneroase etc);
6. Necuprinderea unor operaţiuni ce intră în sfera TVA în baza de calcul a taxei sau necuprinderea în TVA a tuturor facturilor;
7. Neevidenţierea şi nevirarea TVA aferentă avansurilor încasate de la clienţi;
8. Sustragerea de la plata TVA aferentă importului de bunuri prin prezentarea în vamă a unor acte fictive de donaţie ori facturi externe subevaluate precum şi neincluderea în deconturi a TVA amânată la plată în vamă;
9. Înfiinţarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive;
10. Nejustificarea cu documente legale a înregistrărilor în evidenţa contabilă;
11. Înregistrarea în conturi personale a unor părţi din beneficiu;
Frauda fiscală este un fenomen în primul rând social, ea reflectand prin procedeele sale atât structura societăţii cât şi nivelul tehnic al sistemului fiscal al acesteia. Indiferent de locul ocupat pe scara socială, contribuabilul evazionist foloseşte cele mai diverse tehnici de la cele elementare, până la cele mai sofisticate. Multitudinea de impozite şi taxe pe care trebuie să le suporte contribuabilul – persoana fizica ori juridica – dar mai ales mărimea exagerată a acestora, a condus de-a lungul timpului la identificarea de cai pe cat de ingenioase si de eficiente pentru practicant, pe atat de nocive pentru colectori, dar si pentru noi toti, in ultima instanta( pentru societate si pentru piata interna in general).
Tehnicile de fraudare se pot clasifica după mai multe criterii(Nicolae Hoanta – Evaziunea fiscala):
Criteriul fiscal este criteriul în baza căruia se distinge frauda care se sprijină pe aşezarea impozitului şi cea care are loc în stadiul plăţii obligaţiei fiscale. Evident, prima este cea mai răspândită, constând în diminuarea bazei impozabile prin minimizarea veniturilor, beneficiilor sau cifrei de afaceri ori prin maximizarea cheltuielilor deductibile din punct de vedere fiscal. Evaziunea fiscală care are loc cu ocazia plăţii obligaţiilor fiscale se referă în special la taxele vamale (evaziune vamală) şi taxa pe valoarea adăugată.
Criteriul material permite să se distingă două mari tehnici de fraudă: prima, ascunderea materiei impozabile, iar cea de-a doua majorarea cheltuielilor deductibile. Tot în funcţie de acest criteriu s-a procedat la distingerea între evaziunea fiscală săvârşită prin acţiune şi cea săvârşită prin omisiune. Dacă prima presupune un comportament activ (ex: folosirea unui înscris fictiv), cea de-a doua se caracterizează printr-o abţinere, cum ar fi nedeclararea unui venit.
Criteriul subiectiv, ce ţine de autorii fraudei, distinge între evaziunea fiscală săvârşită de persoanele fizice şi cea săvârşită de persoanele juridice. Această distincţie este necesară în ceea ce priveşte stabilirea răspunderii şi sancţiunii.
Criteriul cantitativ opune frauda artizanală, foarte larg răspândită, fraudei industriale, aceasta din urmă putând fi caracterizată ca o componentă a crimei organizate.
Criteriul geografic delimitează evaziunea fiscală naţională de cea internaţională, chiar dacă garniţa dintre acestea a fost deja surmontată.
Frauda fiscală artizanală are ca şi caracteristică majoră faptul că ea este definită mai puţin de modalităţile de săvârşire sau de amploarea sustragerilor de la plata impozitelor, cât de modul izolat, pe cont propriu, de acţiune al autorilor ei. Într-o asemenea situaţie făptuitorul acţionează singur sau cel mult în forme clasice de participaţie penală, sfera acestor participanţi mărginându-se la nivelul salariaţilor din firmă, familie, prieteni, parteneri de afaceri. Nu se recurge la o organizaţie clandestină înfiinţată în acest scop. Frauda artizanală este un fenomen cotitian. Exemplele sunt multiple şi ele merg de la o banală diminuare a preţului real de vânzare a unui imobil, până la omiterea înregistrării veniturilor în contabilitate sau majorarea cheltuielilor deductibile.
Frauda fiscală industrială se realizează printr-o divizare a acţiunii prin care se săvârşeşte frauda, în cadrul unei reţele subterane, care are rolul de a sprijini şi acoperi operaţiunile fictive. În acest caz sunt implicate mai multe persoane fizice şi/sau juridice, pentru realizarea, de regulă, de profituri foarte mari, prin sustragerea în mod fraudulos de la plata impozitelor.
Istoricul incriminării practicilor evazioniste şi precedentele legislative constituie tot atatea elemente interesante si indelung studiate de teorie, literatura de specialitate cosemnand numeroase exemple. Revoluţia din 1848 de pilda a impus printre ideile sale pe aceea potrivit căreia impozitul trebuie plătit de toţi cetăţenii fără deosebire şi proporţional cu puterile fiecăruia. Ulterior acest deziderat a căpătat consistenţă prin bugetul anului 1895 consfinţindu-se principiul potrivit căruia toţi românii sunt egali în faţa legilor şi impozitelor. Prima lege de urmărire a realizării veniturilor publice ale statului, judeţelor şi comunelor, ale administraţiilor şi stabilimentelor publice şi cele de binefacere datează din 21 martie 1877. Aceasta conţinea 25 de articole şi prevedea că “contribuabilul ce nu-şi îndeplinea datoria de până la a 15-a zi din luna a doua a fiecărui trimestru la percepţie” era supus urmăririi. Aceeaşi lege enumera privilegiile şi scutirile.
Nicolae Titulescu, care in 1921 ocupa portofoliul Ministerului de Finantea a propus Reforma fiscală a României reîntregite, reforma ocazionata de întâiului buget unificat, inspirată de legislaţia financiară a statelor dezvoltate. Principiile de bază, urmărite de reforma lui Titulescu, stabileau: impunerea venitului efectiv realizat în baza declaraţiei contribuabilului şi introducerea impozitului progresiv pe venitul global, care implică impozitul pe lux şi cifre de afaceri, impozitul progresiv pe succesiuni, impozitul extraordinar progresiv pe avere şi pe îmbogăţirea de război.
În anul 1923, noua reformă fiscală înfăptuită de Vintilă Brătianu a fost realizată prin Legea Contribuţiilor Directe, care a desfiinţat impunerea minimală şi a atenuat sancţiunile severe instaurate de Nicolae Titulescu împotriva practicilor evazioniste. Cu toate părţile ei bune ea a dus la proliferarea spiritului antifiscal manifestat de către unii contribuabili.
Un adevărat cod al evaziunii fiscale a fost introdus în legea contribuţiilor directe şi celelate legi de impozite şi taxe, adoptată în anul 1933. Prin această lege abaterile se clasificau în contravenţie simplă şi contravenţie calificată, fiind sancţionate cu amenzi ce mergeau de până la patru ori impozitul la diferenţa de venit sustras şi constatat. Aceeaşi lege prevede pentru actele de corupţie a agenţilor fiscali pedeapsa închisorii corecţionale de la 6 la 12 luni.
Legea nr.344 din 29.12.1947 vine să sancţioneze evaziunea fiscală. Legea era foarte aspră, însă oferea posibilitatea celor în cauză să intre în legalitate şi să-şi lichideze obligaţiile fiscale, chiar dacă s-ar fi sustras în trecut de la plata impozitelor.
În fine, art.258, indice 36 din Codul Penal anterior, introdus prin Decretul nr.202/1953, publicat în Buletinul Oficial nr.15 din 14.05.1953, pedepsea sustragerea de la plata impozitelor prin “ascunderea obiectului sau sumei impozabile, distrugerea şi dosirea evidenţelor obligatorii stabilite prin legile fiscale.”
După decembrie 1989, prin Legea nr.82/1991 a contabilităţii, publicată în Monitorul Oficial nr.265 din 27.12.1991 a fost incriminată “efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte” şi “omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, ce au avut drept consecinţe denaturarea rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil, acesta constiuind infracţiunea de fals intelectual ce se pedepseşte conform art.289 Cod Penal cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Evaziunea fiscală a fost definită ca faptă penală de art.1 din Legea nr.87/1994 şi constă în sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare, de către persoane fizice şi persoane juridice române sau străine, denumite contribuabili. Astfel, în art.2-3, se prevede că desfăşurarea de activităţi permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile va avea loc numai pe baza unei autorizaţii emise de organul competent sau a unui alt temei prevăzut de lege dar, şi obligaţia declarării organelor de control a bunurilor sau valorilor impozabile. De asemenea, potrivit art.4-5, contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile pe care le-au desfăşurat prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege şi să le declare cu sinceritate, reluându-se reglementările cuprinse în Legea nr.82/1991, privind contabilitatea.
Revenind la definiţia evaziunii şi implicit a celei de fraudă fiscală, se observă că infracţiunea se poate săvârşi în mai multe modalităţi. Atât ca urmare a numărului mare de modalităţi (fiecare dintre acestea fiind susceptibile de altele noi), a gradului de pericol social diferit ceea ce impune un tratament penal diferit dar, şi pentru uşurinţa înţelegerii şi aplicării textului de lege, legiuitorul a decis incriminarea ca infracţiune distinctă a fiecărei din aceste modalităţi.
Infracţiunile de evaziune fiscală reglementate în art. 9-16 sunt următoarele:
- Refuzul de a prezenta organelor de control prevăzute de lege documentele justificative şi actele de evidenţă contabilă necesare pentru stabilirea obligaţiilor fiscale faţă de stat se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă da la 200.000 la 1.000.000. lei - art.9
- Întocmirea incompletă sau necorespunzătoare de documente primare sau de evidenţă contabilă ori acceptarea unor astfel de documente, cu scopul de a împiedica verificările financiar-contabile pentru identificarea cazurilor de evaziune fiscală se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă de la 1.000.000 la 10.000.000 lei
- Sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate statului prin neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării în scopul obţinerii de venituri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. – art.11
- Sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile ori taxabile sau, efectuarea oricăror alte operaţiuni în acest scop, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi – art.12
- Fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi contribuţiei, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă de la 1.000.000 la 10.000.000 lei – art.13
- Organizarea sau conducerea de evidenţe contabile duble, de către conducătorul unităţii sau alte persoane cu atribuţii financiar-contabile ori alterarea memoriei aparatelor de taxat, marcaj sau a altor mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor supuse impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. Distrugerea actelor contabile sau a altor documente ori a memoriilor aparatelor de taxat sau de marcaj ori a altor mijloace de stocare a datelor, în scopul arătat la alineatul 1 se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la alineatul respectiv
- Declararea fictivă făcută de contribuabil sau împuterniciţii acestuia cu privire la sediul unei societăţi sau la schimbarea acestuia fără îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege în scopul sustragerii de la controlul fiscal se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi – art.16
Putem concluziona astfel ca, pe de o parte, prin incriminarea faptelor de evaziune fiscală sunt apărate relaţiile sociale care asigură desfăşurarea normală a unei activităţi reglementate prin lege, cea de formare a bugetului de stat (şi nu numai) pe calea taxelor şi impozitelor, iar pe de alta parte, prin incriminări sunt apărate şi relaţiile sociale privitoare la patrimoniul statului ca patrimoniu public.
Evaziunea fiscala consta, deci, in totalitatea procedeelor legale ori nelegale prin intermediul carora contribuabilii persoane fizice sau juridice sustrag partial ori integral materia lor impozabila de la plata obligatiilor stabilite prin lege, incalcand nu doar un act normativ obisnuit ci insasi Constituţia României, care prevede că “cetăţenii au obligaţia de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice.”

2. Evaziunea fiscala din Romania

Evaziunea fiscală constituie un fenomen economico-social extrem de nociv, asa cum am mai spus, iar permisivitatea legislativa, precum si cea a autoritatilor competente, coroborate cu un grad fiscalitatii extrem de ridicat, mai ales pentru o tara in tranzitie catre economia de piata autentica, viabila, reala au condus la crearea unui mediu propice dezvoltarii practicilor evazioniste. Coruptia institutionalizata, premisa a evaziunii fiscale nu doar ca ofera protectie acestei maladii economice si sociale, ba chiar o sustine, o incurajeaza, profita de pe urma ei, obtinand atat foloase materiale, cat si castigand capital electoral, amanand masuri drastice in privinta unor societati cu datorii extrem de mari numai pentru a inabusi eventualele proteste sindicale sau pentru a satisface clientela politica. Oportunităţile oferite de procesul schimbării, coroborate cu insuficienţa controlului legal, au favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, care are tendinţa de a dobândi un caracter global, exploziv şi organizat, prejudiciind societatea în ansamblul său, structurându-se şi multiplicându-se neîncetat, concretizându-se în fapte penale de o mare complexitate şi diversitate sub aspectul numărului de participanţi, metodelor folosite, prejudiciilor cauzate şi instituţiilor vizate. Dintre cauzele care au dus la proliferarea evaziunii fiscale fac parte:
- Intarzierile, tergiversarile adoptarii unor acte normative moderne, eficiente impotriva acestui flagel;
- Apariţia târzie a Legii evaziunii fiscale;
- Lipsa unui cod fiscal;
- O legislatie, care, desi tardiva ca moment de aparitie si permisiva, a condus la nenumarate neintelegeri ale sale si ambiguitati ;
- O fiscalitate ridicată relativ la posibilitatile contribuabilului roman obisnuit;
- Existenta unui sistem de prevenire a ilegalitatilor, de control si de sanctionare, avand oameni slab pregatiti, prost informati, echipati, remunerati si, implicit corupti
- Insuficienţa educaţiei cetăţeneşti şi fiscale
Nivelul evaziunii fiscale identificate în România se situa, în sume absolute, la 316.466,6 milioane lei pentru trimestrul I al anului 1995. Privită în dinamică, evaziunea fiscală a scăzut faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent cu 40,2%. După unele aprecieri ale Curţii de Conturi, evaziunea fiscală înregistrată în 1997 reprezenta un volum de cel puţin 24.000 miliarde lei, iar cea din 1998 unul de aproximativ 40.000 de miliarde lei. Faţă de produsul intern brut, evaziunea fiscală reprezenta, în 1997, aproximativ 10%, în 1998 se menţine aproximativ la acelaşi nivel, iar faţă de bugetul consolidat al statului, reprezenta aproximativ 30% în anul 1997 şi circa 32% în anul 1998.

Perioada(anul) 1994 1995 Variatia procentuala
Suma (total) 380487 316466 - 16,82 %
Persoane juridice 375716 304081 - 16,06 %
Persoane fizice si asociatii familiale 6240 12385 + 98,01 %

Evaziunea fiscala la persoane fizice si asociatii familiale.
Teodora Vascu Barbu – Bugetul statului si agentii economici – E.D.P., Bucuresti, 1997

Pe parcursul anului 1997, organele specializate ale Ministerului de Finanţe au efectuat un număr de 741.455 de acţiuni de verificare a subiecţilor economici. S-au identificat 285.514 de cazuri de evaziune fiscala, reprezentand circa 1.819 mld. de lei, corespondente a 0,6% din P.I.B al aceluiasi an si 4,3% din veniturile bugetare. Majoritatea acestei valori provine de la societăţile comerciale cu capital privat şi mixt (cca.56%), iar 42% de la societăţile comerciale cu capital de stat şi al regiilor autonome. În anul 1997, rata cazurilor de evaziune fiscală, în totalul verificărilor, a crescut la 38,5%, faţă de 31,0% în anul 1996.
Direcţia de Combatere a Criminalităţii Economico-Financiare din cadrul IGP a oferit urmatoarele date corespunzatoare lunii februarie 1999: poliţiştii au controlat peste 3000 de centre en-gross şi peste 10.000 de firme în vederea prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, a comerţului cu mărfuri de contrabandă şi a altor încălcări ale legislaţiei economice în sectorul privat. La nivelul întregii ţări au fost descoperite 1.471 de infracţiuni de evaziune fiscală şi 1.1.92 de infracţiuni la Legea privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite. În luna mai 1999, acelaşi departament din cadrul Poliţiei, împreună cu comisarii Gărzii Financiare, au descoperit în urma controalelor peste 1000 de infracţiuni de evaziune fiscală, valoarea amenzilor fiind de peste 4 miliarde de lei.
Structura evaziunii fiscale pe anul 1995
Felul impozitului Suma evaziunii fiscale (mil. lei) %
Impozitul pe profit 80678,2 25,49
TVA 107669,4 34,02
Impozit pe salarii 37698,5 11,91
Accize 46268,8 14,62
Impozite şi taxe locale 16268,5 5,14
Alte impozite şi taxe 27883,1 8,82

In primul semestru al anului 2000 prejudiciul adus bugetului de stat de unii agenţi economici care comercializează produse petroliere a fost de peste 1000 de miliarde lei prin cesionarea societăţilor respective cu toate obligaţiile fiscale către persoane fizice, de regulă de cetăţenie străină, care nu au putut fi identificate.
Potrivit estimărilor reprezentanţilor asociaţiei patronale din domeniul producţiei şi comercializării alcoolului şi băuturilor alcoolice, în anul 2000, 80% din producţia de alcool a României se desface pe piaţa negră, mai mare cu 20% decât în 1999. Într-o scrisoare a Romferment adresată fostului ministru de Finanţe, Decebal Traian Remeş, se preciza că situaţia economică şi financiară a societăţilor comerciale producătoare de alcool şi băuturi alcoolice este deosebit de grea şi cerea ministrului măsuri urgente pentru diminuarea producţiei ilicite de alcool şi micşorarea presiuinii fiscale asupra firmelor legal înregistrate. Toate măsurile adoptate de Guvern nu au dus deloc la rezultatele scontate. Dimpotrivă, pe de o parte, numărul evazioniştilor este în continuă creştere, iar pe de altă parte înlesnirile acordate la plata obligaţiilor bugetare s-au dovedit total ineficiente, pe fondul incoerenţei legislative şi apresiunii fiscale, astfel încât arieratele producătorilor cinstiţi continuă să crească, iar eşalonările de plată nu pot fi respectate, ducând la prăbuşirea acestora.
In primul rand ca fabricile ilegale de alcool nu doar ca urmaresc un castig rapid si isi desfasoara activitatea pentru numai 2-3 luni, iar apoi isi muta sediile in alte zone ale tarii pentru a nu fi descoperite, darpericliteaza si vietile consumatorilor, produsele lor nerespectand in general nici o norma sanitara de igiena sau de productie, si aceasta tocmai pentru ca sunt greu de depistat. Inafara de aceste prejudicii aduse statului si sanatatii consumatorilor, piratii fac o concurenta neloiala nu numai prin vanzarea la preturi foarte scazute dar si utilizand marci inregistrate ale altor producatori consacrati.
In dorinta de a încuraja dezvoltarea sectorului privat si cu precadere a întreprinderilor mici şi mijlocii, atragerea de capital străin, dezvoltarea şi modernizarea unor sectoare, autoritatile postdecembriste au acordat multiple facilităţi diverşilor întreprinzători. Ordonanţa de urgenţă nr.24 din 30 septembrie 1998, completată şi modificată prin Legea nr.20/1999, privind regimul zonelor defavorizate, specifică faptul că societăţile comerciale cu capital majoritar privat, persoane juridice române precum şi întreprinzătorii particulari sau asociaţii familiare care îşi au sediul şi îşi desfăşoară activitatea în zona defavorizată, beneficiază pentru investiţiile nou create de următoarele facilităţi importante: scutirea de la plata taxelor vamale şi a TVA pentru maşinile, utilajele care se importă în vederea efectuării de investiţii în zonă, restituirea taxelor vamale pentru materii prime, piese de schimb necesare producţiei proprii în zonă, scutirea de la plata impozitului pe profit. Presa scrisa si audiovizuala a semnalat că intenţiile guvernantilor au fost speculate de catre unii agenţi economici care au recurs la practici de evitare a plăţii datoriilor fiscale către stat, printre care:
1) Transferarea formală a activităţii unei societăţi deja existente într-o altă localitate pe o societate dintr-o zonă defavorizată in scopul obtinerii respectivelor facilitati;
2) Declararea producţiei realizate de o societate cu sediul într-o zonă ce nu profită de facilităţi ca fiind rezultatul activităţii unei societăţi cu sediul într-o zonă defavorizată.

În urma inventarului efectuat de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului s-a ajuns la concluzia că 20% din locuinţele construite în România între anii 1992 – 1998 sunt ilegale (neautorizate). Aceasta înseamnă că numai domeniul construcţiilor de locuinţe contribuie cu aproximativ 19000 miliarde la economia subterană a României. Pentru ca tabloul să fie complet, adăugăm şi evaziunea fiscală de peste 600 de miliarde lei “curaţi” calculaţi ca diferenţă dintre taxa pe valoarea adăugată declarată şi valoarea reală. În medie, proprietarii şi firmele declară doar 10% din valoarea reală a investiţiei.
Un fapt cat se poate de grav este totodata acela al jocurilor de noroc; dupa cum se stie Romania are o legislatie extrem de permisiva si in acest domeniu foarte atractiv atat pentru pasionatii acestui gen de distractii, cat mai ales pentru cei ce patroneaza astfel de afaceri. Este binecunoscut ca, desi fiind o tara cu un nivel de trai extrem de scazut, Romania avea, pana acum cativa ani, numai in Bucuresti un numar atat de mare de cazinouri, incat densitatea lor pe cap de locuitor o depasea pe cea din Las Vegas. Acest gen de localuri sunt patronate in general de cetateni straini, marea majoritate functionand ilegal, si pentru perioade scurte de timp; nu o data surse din Politie au sustinut ipoteza conform careia exista organizatii teroriste internationale sustinute cu fonduri de catre cetateni straini de origine araba, patroni ai afacerilor mai sus mentionate, afaceri care in aparenta sunt curate. Astfel de localuri sunt foarte greu de verificat, ca sa nu mai spunem ca pot fi utilizate in scopul spalarii banilor proveniti din actiuni ilicite. Evaziunea fiscala este foarte usor de practicat in astfel de “investitii”; verificarile organelor de control sunt greu de facut , ca sa nu mai vorbim de coruptibilitatea anchetatorilor. In general cauza principala a lipsei eficientei organelor abilitate o constituie coruptia de la nivelurile cele mai inalte, care nu permite desfasurarea unor anchete sau controale obiective si eficiente.
O alta situaţie aparte apare atunci când veniturile datorate statului se diminuează datorită pirateriei şi încălcării dreptului de autor, mai ales in ceea ce priveste productiile audio si video romanesti si straine. Piratii copiaza fara a detine drepturi de autor diverse produse de pe piata, pe care le vand mai ieftin decat producatorul autentic, castigand astfel sume fabuloase, prejudiciind firmele serioase de productie, dar si statul roman intrucat o afacere ilegala in nici un caz nu va fi declarata de buna-voie la Fisc, pentru a fi impozitata. Pierderile cauzate în România de încãlcarea drepturilor de autor în domeniul jocurilor de calculator, în cel muzical, al filmelor şi al cãrţilor s-au cifrat în anul 2000 la 25,9 milioane de dolari, se aratã într-un raport al International Intellectual Property Alliance (IIPA). Autorităţile române încearcă să diminueze fenomenul, conştientizând sumele fabuloase pierdute de agenţii economici şi implicit şi de stat. Poliţia Română şi Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu sprijinul BSA, au efectuat de la începutul anului 2001 peste o sută de controale. Au fost constatate astfel încălcări ale drepturilor de autor în materia programelor de calculator în aproape toate situaţiile. Acest lucru reprezintă o creştere de 50% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Constatarea unui număr atât de mare de infracţiuni se datorează, pe de o parte, specializării poliţiştilor şi inspectorilor ORDA, pe de altă parte, extinderii zonei geografice de acţiune a acestora.
Un alt fenomen negativ, privit de unii ca o afacere este si traficul cu masini furate ori cumparate cu acte in regula din alte tari. Legea a oferit mult timp portite de scapare pentru neplata taxelor vamale ori a impozitelor pe aceasta categorie de produse; cei care detineau fundatii sau asociatii non-profit sau organizatii non-guvernamentale aveau dreptul la numeroase facilitati fiscale in ceea ce priveste introducerea in tara de autoturisme. Exista posibilitatea recarosarii(o masina era introdusa in vama sub pretextul recarosarii alteia, se intocmea documentatia necesara, se pastrau numerele de inmatriculare si nici o taxa nu era platita), a introducerii de masini fara taxe pentru cetatenii cu dubla cetatenie(dintre care una romana) sau repatriati, acestia la randul lor putand apoi sa le vanda ori sa cesioneze dreptul de folosinta asupra lor( de fapt o vanzare mascata). Detinatorii fundatiilor si organizatiilor respective puteau astfel sa isi aduca pasini personale fara a plati taxe vamale, chiar daca acestea nu erau utilizate in scopuri civice, caritabile etc., asa cum era normal in spiritul legii care oferea respectivele facilitati. Daca de exemplu vama medie la o masina de mana a doua, de clasa mijlocie este de 1500 $ la numai 1000 de masini prejudiciul adus statului este de 1,5 milioane $, in conditiile in care cifra de 1000 corespunde, la nivelul intregii tari la doar 5-6 zile.
Coruptia care macina societatea romaneasca la momentul de fata a devenit una cat se poate de agresiva. Mari societati de stat sau regii autonome nu-si platesc datoriile catre stat, infaptuind deci, evaziune fiscala; nimeni nu este, insa, tras la raspundere, nu se executa silit nici o datorie, asa cum se face, de exemplu, cu datornicii, consumatorii individuali si fara aparare. Aceasta modalitate de actiune are drept ratiune pastrarea capitalului politic, insa ea este cat se poate de nociva si de paguboasa, atat pe termen lung cat si pe termen scurt. In concluzie putem spune ca autoritatile competente ar trebui sa dovedeasca profesionalism, curaj, daruire in munca lor, pentru ca numai efortul lor ingemanat poate reduce considerabil acest adevarat flagel care este evaziunea fiscala. Din categoria acestor autorităţi fac parte Garda Financiară, Direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat, Departamentul de combatere a crimei organizate şi serviciul economic din cadrul Poliţiei, departamente economice ale serviciilor secrete.
Ministerul Finanţelor Publice, ca organ al administraţiei publice centrale de specialitate cu atribuţii de administrare generală a finanţelor publice, are următoarele competenţe cu privire la controlul fiscal şi combaterea evaziunii fiscale, atribuţii pe care le exercită prin intermediul organelor din subordinea sa:
- Elaborează proiecte de acte normative cu privire la procedurile de control fiscal, combaterea şi sancţionarea evaziunii fiscale
- Exercită prin organele sale de specialitate controlul asupra activităţilor financiare a agenţilor economici, urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat
- Exercită prin organele sale de specialitate, controlul operativ şi inopinat în legătură cu aplicarea şi cu respectarea legislaţiei fiscale şi vamale
- Acţionează prin mijloace specifice pentru combaterea evaziunii fiscale şi a corupţiei.
Garda financiară este un corp de control financiar specializat al statului, militarizat, care funcţionează în cadrul Ministerului Finanţelor Publice. Această autoritate efectuează controale operative şi inopinate pentru constatarea încălcării legilor fiscale, a reglementărilor vamale, a normelor de comerţ şi de circulaţie şi serviciilor, urmărind identificarea şi sancţionarea evaziunii fiscale, a activităţilor de contrabandă şi a altor fapte nepermise de lege.
Potrivit prevederilor Legii nr. 30/1991, privind organizarea şi funcţionarea Gărzii financiare, coroborate cu prevederile Ordonanţei de Guvern nr.70/1997, privind controlul fiscal, comisarii Gărzii financiare au următoarele atribuţii:
- Să efectueze controale în localurile şi dependinţele în care se produc, se depozitează, se comercializează bunuri sau se desfăşoară activităţi care fac obiectul impozitării
- Să verifice existenţa şi autenticitatea documentelor justificative pe timpul transportului precum şi în locurile de desfăşurare a unor activităţi de producţie, prestări servicii, acte şi fapte de comerţ.
- Să verifice evidenţa primară şi contabilă şi orice alte documente sau înscrisuri din care rezultă modul de îndeplinire a obligaţiilor fiscale, să constate fapte de evaziune fiscală şi să stabilească, potrivit legii, obligaţii de plată către bugetul de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale.



3. Observatii, concluzii, pareri personale

S-a spus, si pe buna dreptate, ca Romania are o legislatie instabila, echivoca, greoaie si agresiva in domeniul finantelor. Nivelul si cotele taxelor si impozitelor, precum si ale celorlalte contributii pe care contribuabilul - persoana fizica sau juridica - trebuie sa le plateasca sunt in continua crestere; iluzia ca uneori anumite specte ale fiscalitatii scad consta tocmai in constatarea ca o scadere este compensata si devansata chiar de o crestere a altui element de fiscalitate. Romania este o tara care s-a angajat ferm, macar la nivel declarativ, pe un drum spre modernizare si innoire in toate domeniile vietii sociale, politice si economice, desigur in vederea aderarii la structurile economice si de aparare europene si euro-atlantice. În contextul acestor schimbari, in contextul dezechilibrelor(normale pana la un anumit punct) din toate compartimentele societatii tema formelor moderne, stiintifice chiar ale criminalitatii economico-financiare, beneficiare ale tehnologiei si societatii informatiei devine una din ce in ce mai actuala, mai presanta, mai grava, mai agresiva, si deci, care se cere rezolvata. Indiferent de dificultăţile, de inconvenientele şi de capcanele pe care le prezinta ea.
Evaziunea fiscala este vectorul rezultant aldefectelor, inadvertentelor, permisivitatii unei legislatii imperfecte si in mod nefericit asimilate, cu aplicabilitate defectuasa si greoaie, cu structuri pline de oportunisti si neprofesionisti urmarindu-si castigurile personale. Si fiscalitatea excesiva provoacă evaziune. Si nivelul de trai si constiinta publica, si cultura civica intrata, eventual, in memoria colectiva, toate acestea constituie tot atatea elemente nuantate dar importante in cadrul studierii, analizei, identificarii solutiilor de combatere a flagelului care in ultima instanta incalca unul dintre principiile esentiale ale constitutiei oricarui stat de drept: “in fata legii toti cetatenii sunt egali”.
Una dintre cele mai dificile probleme, adusa in fata opiniei publice de presa, problema care se adreseaza atat organelor fiscale cat şi juriştilor, este identificarea şi cunoaşterea numărului foarte mare de acte normative care instituie obligaţii fiscale şi prevăd detalii privind aşezarea impunerii şi totodată prelevarea. Ambiguitatea, contradictiile si instabilitatea sunt cuvintele de ordine in definirea cadrului legislativ in domeniu, iar consecinţa firească a unei astfel de situaţii este lipsa de corelatie intre solutiile date de diverse instante in judecarea diferitelor litigii avand tangenta cu subiectul pe care il dezbatem in prezenta lucrare.
Gradul ridicat de specializare al infracţiunilor de evaziune fiscală reclamă pentru prevenirea şi combaterea lor efortul concertat al mai multor instituţii ale statului: Garda Financiară, administraţiile financiare, serviciile secrete, precum şi formaţiunile specializate din cadrul Poliţiei Române.
Asa cum in orice stiinta teoria trebuie sa fie relationata natural si eficient cu practica, tot asa si in acest domeniu elementul legislativ si cel institutional trebuie sa fie intr-o interdependenta profesionista si productiva. Este necesară unificarea legislaţiei financiar-fiscale prin elaborarea şi adoptarea unui Cod Fiscal, în care să fie reglementate unitar obligaţiile fiscale, procedura de stabilire şi impunere a lor, obligaţiile şi drepturile contribuabililor, precum şi ale organelor fiscale, contravenţiile şi infracţiunile, precum şi alte sancţiuni în concordanţă strictă cu prevederile constituţionale.
Printre masurile ce se pot lua sau elemente ce ar putea fi continute de viitoare acte normative in domeniu se pot inscrie:

 Corelarea sistemului fiscal cu realitatile socio-economice si eventual realizarea unor strategii fiscale de minimum 4 ani, perioade pentru care cuvantul de ordine sa fie stabilitatea;
 Aplicarea unei fiscalităţi diferenţiate, adaptate fiecărui sector de activitate economică, de asemenea conform respectivei strategii, aceasta masura fiind extrem de utila în condiţiile lipsei iniţiale de capital
 In urma acestor strategii supuse principiului publicitatii, sa fie urmarita dezvoltarea cate unui domeniu de interes social, prin aplicarea unor niveluri de fiscalitate scazute pentru respectivul domeniu;
 Micsorarea numarului cheltuielilor nedeductibile atunci cand se calculeaza profitul impozabil, in mod gradual;
 Redimensionarea bazei impozabile în ceea ce priveşte contribuţiile la fondurile speciale care în prezent crează dificultăţi în direcţionarea reformei impozitului pe profit, deoarece sunt numeroase şi nu ţin cont de situaţia economică a plătitorilor.
 Utilizarea unor modalitati de rambursare a TVA mai eficiente pentru vânzările de bunuri şi prestările de servicii în favoarea persoanelor fizice nerezidente;
 Eliminarea tratamentelor preferentiale in ceea ce priveste obligatiile de plata catre bugetul de stat si orice alt fel de obligatii fiscale;
 Distribuirea plăţii taxelor şi accizelor între producătorii şi comercianţii de băuturi alcoolice şi ţigări, astfel încât să se responsabilizeze comercianţii finali atât cu privire la originea produselor vândute cât şi la plata contribuţiilor către stat.;
 Organizarea unui sistem informatic integrat privind contribuabilii de orice fel si istoricul lor fiscal (inclusiv locurile de munca anterioare, salariile obtinute, impozitele platite, codul fiscal personal)
 Introducerea aceluiasi sistem informatic in stare sa coreleze activităţile de colectare de fonduri cu cele ale trezoreriilor; elaborarea prevederilor necesare pentru implementarea dosarului fiscal pentru persoanele fizice; toate aceste masuri vor conduce la descurajarea muncii la negru;
 Anularea facilitatilor pentru adevaratii sau asa-zisii revolutionari;
 Asigurarea unui sistem de pedepse/recompense pentru toti cei care lucreaza in domeniul fiscal de stat, precum si realizarea unui sistem de salarizari satisfacator si suficient pentru a indeparta tentatiile;
 infiintarea unui organ administrativ, aflat in subordinea Parlamentului, care sa aiba atributiile si logistica suficiente astfel incat sa poata depista si trimite direct in judecata pe oricine a infaptuit o frauda.
In concluzie, adoptarea si aplicarea unui cadru legislativ modern si transparent, coroborate cu motivarea personalului din institutiile respective ar fi de natura sa diminueze efectele nocive ale acestui adevarat flagel economic al lumii contemporane dar si sa creeze premise pentru o mai buna cooperare cu fiecare contribuabil, dar si pentru dezvoltarea constiintei civice a acestuia in ce priveste obligatiile fata de statul pe care trebuie sa-l perceapa ca pe un protector si nu ca pe un spoliator.

Bibliografie

1. CIOPRAGA A., UNGUREANU A-Bugetul statului si agentii economici.Editura Lumina Lex Bucuresti, 1996
2. BARBU V. Teodora – Bugetul statului si agentii economici.EDP Bucuresti1997
3. HOANTA N. – Evaziunea fiscala.Editura Tribuna Economica, Bucuresti 1997
4. MREJEU T., SAFTA D. – Evaziunea fiscala, Editura Tribuna Economica, Bucuresti,2000
5. VACAREL &colectivul – Finante publice. EDP, Bucuresti, 2000
6. CLOCOTICI D., GHEORGHIU GH. – Evaziunea fiscala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1995



ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE
Facultatea de Management – Administratie Publica










































Profesor coordonator: Ion CORBEANU Student: Bogdan JELEA
Grupa 218, Seria B, Anul 2


Principiile contenciosului administrativ


Existenţa contenciosului administrativ este condiţionată, in statulde drept, de aplicarea a două principii: principiul respectării drepturilor legal dobândite şi principiul obligativităţii Statului de a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti. Este necesar ca persoana să fie sigură că raporturile juridice, încheiate în mod legal , în cadrul ordinii de drept existente , sunt intangibile. Atât activitatea fiinţei umane cât şi aceea a Administratţiei se caracterizează prin posibilitatea de a scruta viitorul în estimările efectuate. Prevederea este garantată numai dacă persoanele şi Administraţia au siguranţa în durabilitatea raporturilor juridice pe care şi-au întemeiat şi orientat activităţile.

Noţiunea contenciosul administrativ


Administraţia Statului are sarcina de a asigura aplicarea legilor , de a edita acte normative in scopul executării legilor , de a asigura funcţionarea seviciilor publice , de a lua măsuri pentru executarea contractelor administrative , ocrotirea drepturilor persoanelor şi satisfacerea cerinţelor acestora , menţinerea ordinii publice. Dacă uneori , în îndeplinirea acestor sarcini , Administratia lezează drepturile sau interesele persoanelor, acestea pot formula o reclamaţie , o contestatie juridică , rezolvată în mod contencios de către organele competente.

Ramurile contenciosului administrativ


Contenciosul administrativ este alcătuit din patru ramuri:
1. contenciosul de plină jurisdicţie;
2. contenciosul de anulare;
3. conteciosul de interpretare;
4. contenciosul de represiune.
Datorita jurisprudentei Consiliului de stat din Franta aceasta diviziune a devenit clasica si a fost adoptata in multe state europene, in ciuda faptului ca ea nu corespunde in totalitate sistemului de drept al respectivelor state. Există un contencios obiectiv atunci cand situaţia contenciosului este determinată de o problemă de drept obiectiv şi un contencios subiectiv atunci când se pune în cauză existenţa şi întinderea unor drepturi subiective ale reclamantului. In contenciosul de anulare , instanţa judecătorească pronunţă anularea actului administrativ ilegal ,dacă se constată neconcordanţa actului administrativ cu starea de legalitate.
Daca actul administrativ ilegal a produs daune, acestea pot fi cerute la o alta instanţa şi uneori cu alta procedura, instanţa judecand, în fond, atat din punct de vedere al dreptului cat si al faptelor. În contenciosul de plina jurisdicţie, competenţa judecatorilor este mai mare iar decizia lor nu se limiteaza numai la anularea unui act ilegal, ci pot dispune chiar si alte masuri precum: recunoaşteri de drepturi subiective, restituiri, reintegrari, despagubiri si eventual modificarea unui act administrativ; iar aceasta competenţa mai larga a judecatorilor este recunoscuta atunci cand sunt chemaţi sa soluţioneze o problema de drept subiectiv, şi cand în constatarea făcută, se recunoaşte reclamantului existenţa unui asemenea drept. In acest mod, contenciosul subiectiv din punct de vedere al constatarii, este, în general, şi un contencios de plina jurisdicţie din punct de vedere al deciziei.

Organizarea contenciosului administrativ roman prin
Legea nr. 29/1990


Se consideră că reglementarea realizata prin Legea nr. 29/1 990 nu se ridica la înalţimea cerinţelor actuale privind garantarea efectiva şi eficientă a apărarii drepturilor şi libertăţilor omului, a înlăturarii arbitrariului şi abuzurilor posibile ale Administraţiei. Sub acest aspect chiar în raport cu Legea contenciosului administrativ din 23 decembrie 1925, care avea multe lacune, remediate ulterior prin contribuţia doctrinei şi jurisprudenţei, unele reglementari din Legea nr. 19/1 990 apar ca un regres. De pilda, în art. 2 enumerarea actelor administrative care nu pot fi atacate în justitie este amplificată faţa de Legea din 1925 şi totodată se menţine distincţia criticabilă dintre actele administrative de autoritate şi actele de gestiune.
Totodata, in alin. 2 al art. 6 a) Legii nr. 29/1990 se stabileşte că judecarea acţiunilor de contencios administrativ se face de tribunal, sau de curtea de apel, dar "în complet format din doi judecatori, iar nu din trei judecatori, conform reglementarii cuprinsă în art. 9 al Legii din 1925. Prin urmare, in concepţia legiuitorului din 1990, acţiunile de contencios administrativ nu prezintă aceeaşi importanţa ca celelalte acţiuni (civile, penale etc.) pe care tribunalele le judecă în complet format din trei judecatori, şi de aceea stabileşte un complet format din doi judecatori. Dar practica judiciară din perioada interbelica a arătat importanţa similară a acţiunilor de contencios administrativ in raport cu celelalte acţiuni judecate de Curţile de Apel de atunci. Faptul că în sistemul legii române s-a organizat un singur grad de jurisdicţie, la tribunale, sau la cugile de apel, cu recurs la Curtea Suprema de Justiţie, constituie un temei in plus pentru garantarea unei judecaţi, la secţiile de contencios administrativ, cel puţin egale in importanţă cu aceea de la celelalte secţii. Consecvent acestei concepţii discriminatorii a acţiunilor de contencios administrativ faţă de celelalte acţiuni judiciare, in art. 14 din Legea nr. 29/1 990, o atare hotarare a instanţei jurisdicţionale este denumita “sentinţă’, iaraşi ca la nivelul judecătoriilor, noţiunea de sentinţă fiind utilizată pentru hotărârile tribunalului şi curţii de apel in locul ”deciziei", aşa cum era definită şi în art. 11 din Legea contenciosului administrativ din 1925, în concordanţă cu natura juridica a actelor administrative care sunt decizii.
Exista insa si numeroase cazuri in care "s-a ignorat jurisprudenţa Curţii de Casaţie" in domeniul contenciosutui administrativ, astfel incat majoritatea reglementarilor din Legea nr. 29/1990 constituie un regres fata de nivelul teoretic stiinţific atins în perioada interbelică.

Actele administrative de autoritate şi actele de gestiune


Considerandu-se, in mod eronat, ca Statul are o dubla personalitate juridica şi anume: o personalitate de drept public în temeiul căreia el poate fi titular de drepturi de putere publică şi o personalitate de drept privat, care-i dă foiosinţa drepturilor patrimoniale, asemanatoare în personalitatea pe care o au persoanele fizice în doctrina s-au definit actele emise de Stat în exerciţiul calitaţii sale de putere publica, acte de autoritate. Ele constau în declarafiuni cfe vainta ce alcatuiesc acte juridice cu caracter unilateral şi executoriu, emanand de la autoritabile administrative ale Statuiui şi emise în scopul funcţionarii serviciilor publice. Actele de gestiune au fost definite ca actele juridice cu caracter contractual, sau facute pentru valorificarea unor cfrepturi contractuale, emise de Stat in calitate de persoana juridica şi pentru administrarea patrimoniului său.
Aceasta distincţie dintre actete de autoritate si actele de gestiune, adoptata şi de Legea nr. 29 este eronata deoarece in realitate statul este o unica persoana juridica politico- teritorială. Or, din esenţa conceptului de personalitate juridica politico-teritoriala a Statutui rezulta ca Statul constituie o singura persoana juridica, fiind aceeaşi atunci cand contracteaza cu un particular sau când emite acte administrative. Într-adevar, Statul are o singura şi indivizibilă personatitate juridica politico-teritoriala şi poate încheia toate categoriile de acte juridice, de drept public, de drept privat, etc..

Bibliografie
Ion CORBEANU – Drept administrativ
Mihai T. OROVEANU – Tratat de Drept administrativ