Arta bizantină

Muzica bizantină, arta, literatura populară şi poezia cultă aproape în întregime gravitau în jurul religiei, erau concentrate în biserică sau erau în dependenţă de serviciul liturgic.

LITERATURA

Literatura bizantină s-a format sub influenţa creştinismului şi a antichităţii greceşti. Scriitorul va manifesta o predilecţie constantă pentru aluziile mitologice. Cultul literaturii este principal, dar sursele de informaţie sunt bogate, variate, incluzând şi subiecte, teme sau motive literare orientale, precum şi aspecte pitoreşti din viaţa bizantină.
Sunt multe genuri literare: povestiri, bibliografi, opere de retorică, amintiri, satire, romane, etc. Astfel, Theodorus II Lascaris a fost un cunoscut scriitor de satire.
Caracteristica cea mai evidentă a literaturii bizantine este tradiţionalismul său. Literatura şi activitatea literară au constituit graniţa cea mai de preţ a conştiinţei de sine bizantine.
Alături de impresionanta operă istoriografică, ceea ce îl preocupa pe omul de litere bizantin era retorica. Nu este vorba doar despre “retorica literară” ci şi de o mare producţie de opere ecleziastice sau laice.
Caracteristică literaturii bizantine este si cultivarea unor genuri şi specii literare minore, a unor compoziţii de fractură fragilă, miniaturală.



MUZICA ŞI TEATRUL

Poezia lirică bizantină era religioasă şi cântată fără acompaniament muzical. Poeţii compuneau mai întâi muzica, apoi textul. Muzica bizantină cultă era strâns legată de Biserică. Or, tocmai această muzică religioasă, ”cântul bizantin”, a constituit - împreună cu artele plastice-contribuţia adusă de Bizanţ culturii occidentale.
Muzica Bizantină este cântată pe o singură voce, necunoscând armonia decât foarte târziu. În cântul liturgic vur apărea şi instrumente dar aceste vor susţine cântul, nu-l vor acompania armonic. Imnurile se cântau la slujbele de dimineaţă, seară şi la liturghii.
Cele trei forme ale imnografiei sunt:
a) troparul- imn scurt, de o singură strofă, având o structură metrică variată ;
b) codacul- constând din 15-30 de tropare, având aceeaşi structură metrică variată;
c) canonul- o compoziţie literaro-muzicală foarte lungă, din nouă părţi, fiecare formată din mai multe tropare şi referindu-se la cele nouă ode biblice.
În Bizanţ erau într-un an 179 sărbători. Actorii erau de o moralitate dubioasă, dar erau celebri şi câştigau mult. Piesele clasice erau înlocuite de mim Epoca de aur a acestui teatru a fost perioada iconoclastă, dar existenţa şi succesul lui a continuat până în sec. XV.
Biserica a înţeles că un divertisment atât de popular ar putea deveni un atractiv instrument de propagandă religioasă în rândurile maselor. În acest scop, se impusese preoţilor să adopte anumite gesturi rituale în timpul oficierii slujbei, iar imnurile cântate să introducă melodii profane, cântate pe străzi.
La sfârşitul sec. IX în bisericile bizantine se prezintă episoade dramatice cu subiecte biblice. În Bizanţ acest teatru era scris de clerici, jucat de diaconi, ţi numai în interiorul bisericii.

ARHITECTURA ŞI SCULPTURA

În sec IV şi V, arhitectura rămâne în cadrele stilistice ale antichităţii târzii.
Din sec VI datează faimoasa capodoperă a arhitecturii bizantine sf. Sofia din Constantinopol.
Ca toate clădirile religioase bizantine, exteriorul este simplu, sever, chiar monoton, lipsit fiind de faţade ornamentale. Interiorul e luminat de 40 ferestre de la baza cupolei. Cupola reprezintă bolta cerului, iar partea centrală – spaţiul terestru.
În acelaşi sec. se realizează alte tipuri de arhitectură sacră: biserica ale cărei arce se prelungesc în formă de boltă; planul de cruce greacă şi cu cinci cupole, câte una pe fiecare braţ al crucii şi una centrală.
În sec. IX, după perioada iconoclastă, în arhitectura bizantină devine tot mai frecventă biserica pe plan de cruce greacă. Apare şi ornamentaţia exterioară a bisericilor. Începând cu sec. X, decoraţia este mai bogată. Din sec. XV, exteriorul e ornat şi cu sculpturi şi fresce.
Perioada a treia din istoria arhitecturii bizantine începe cu dinastia Comnenilor: construcţie cu cupola şi întreaga siluetă mai elevate. Alt moment din această serie este Chora: cea mai elegantă ca linie şi mai somptuoasă ca decoraţie biserică bizantină (în afară de sf .Sofia) ; aceasta era decorată cu mozaicuri celebre.
În curând sculptura în ronde bosse va dispărea aproape complet în Bizanţ. Această sculptură deţinea un loc secundar în arta bizantină.” Era prea materială şi realistă pentru a-şi găsi loc într-o artă concepută să reprezinte numai prototipuri eterne.”(Wl. Tatarkiewicz)
O atenţie merită doar basorelieful. Începând cu sec. VI, relieful plastic se aplatizează tot mai mult, eliminând impresia de profunzime, neglijând senzaţia de volum, preferând contururile fixe şi geometrice.

PICTURA. MOZAICUL ŞI ICOANA

Temele iconografice bizantine şi modalitatea de prezentare a lor au suferit o influenţă orientală evidentă.
Dumnezeu - Tatăl nu e niciodată reprezentat. Hristos e figurat în ipostaze diferite. Astfel, în primele sec. Figura lui este blândă, milostivă; în epoca ereziilor şi după victoria bisericii Hristos e înfăţişat ca un luptător.
Alături de arhitectură şi icoană, contribuţia cea mai de seamă a bizanţului la arta universală este mozaicul.
Mozaicul era genul de artă prin mijlocirea căruia strălucirea lumii şi a culorilor apropia spiritul de perfecţiunea invizibilă. Avânduşi originile în mozaicul roman, mozaicul bizantin se va îndepărta foarte curând de spiritul realist al acestuia, folosindu-se de imagini solemne plasate pe un fond de aur pentru a sugera supranaturalul credinţei.
Primele capodopere nu apar în capitala Bizanţului, figurile umane vor apărea doar la sfârşitul sec. VI. Centrul cel mai important al tehnicii mozaicului este în Italia.
În istoria artei bizantine, iconoclasmul avea urmări negative, dar şi pozitive.
Iconoclasmul interzicea reprezentarea sfinţilor, a lui Hristos, a Fecioarei şi în primul rând a lui Dumnezeu în formă umană. Mozaicurile figurative şi icoanele au fost distruse.
Odată cu sfârşitul acestei faze s-a produs o puternică reacţie care a dus la cea de-a doua fază – cea de apogeu – a mozaicului bizantin.
Compoziţiile simple şi clare, cu puţine personaje, sunt acum mai libere. Acestea sunt tratate în dimensiuni diferite: dimensiunile cele mai mari sunt rezervate lui Iisus şi Fecioarei, apostolii apar mai mici, sfinţii şi mai mici s.a.m.d.
Originea icoanelor trebuie căutată în regiunile Siriei, Egiptului şi Palestinei unde începuseră să fie venerate chipurile unor martiri, sihaştri, episcopi.
În primele secole ale creştinismului cultul icoanelor era interzis de Biserică; din sec. VI ea a devenit un element al cultului. Ele erau produse într-un număr enorm dar, cu rare ocazii, de o calitate artistică îndoielnică. Figura sfinţilor era un pic alungită şi plasată pe un fundal auriu.

INFLUENŢA ARTEI BIZANTINE

În Ţările Româneşti, influenţa Bizantină a pătruns prin intermediul meşterilor şi artiştilor sârbi (Mănăstirea Cozia). După înfiinţarea Mitropoliei din Ţara Românească domnitorii români au adus meşteri din Bizanţ a căror contribuţie s-a manifestat magistral în arhitectura şi frescele Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş. Influenţa bizantină se remarcă şi în Moldova unde însă arhitectura bisericilor preferă, în locul modelelor bizantine, influenţele goticului care au dus la crearea elegantului “stil moldovenesc”.
O mare răspândire a cunoscut stilul bizantin în arta Occidentului. Remarcăm stilul şi decorarea cu mozaicuri a unor mari biserici din Franţa, Italia, Elveţia şi apoi mai târziu în Germania.