Petrolul

titeiul), este un lichid vascos, de culoare bruna, neagra sau verde masliniu, inflamabil, cu miros caracteristic, insolubil in apa, cu densitatea mai mica decat a apei. Nu are temperatura de fierbere fixa fiind un amestec complex de hidrocarburi. Contine in cantitati mici si substante anorganice ca sulf, oxigen si azot.
Petrolul contine hidrocarburi a caror masa moleculara variaza de la 16 (metan) pana la circa 1800. Compozitia petrolului difera de la un zacamant la altul, dar contine amestecuri din trei clase de hidrocarburi: alcani, cicloalcani si arene. In petrol nu se gasesc hidrocarburi nesaturate.
Titeiul sau petrolul brut constituie una dintre principalele bogatii naturale ale tarii noastre. Zacaminte de titei se gasesc in judetele: Bacau, Arges, Prahova si Gorj.

Compozitie

Din punct de vedere al compozitie chimice, titeiul este un amestec complex de hidrocarburi gazoase sau solide dizolvate in hidrocarburi lichide; de aceea se prezinta in natura in stare lichida. Titeiul mai contine compusi organici cu oxigen (fenoli, acizi naftenici), cu sulf (tiofen, mercaptani), cu azot (chinolina) etc. In hidrocarburi se gasesc hidrocarburi aciclice saturate (alcani sau parafine), hidrocarburi ciclice saturate (cicloparafine sau naftene) si hidrocarburi aromatice. Aceste trei clase de hidrocarburi in proportii diferite se gasesc in toate tipurile de titei.

Originea titeiului

Asupra modului de formare a titeiului in scoarta pamantului s-au emis mai multe teorii. Unele din acestea considera titeiul ca fiind de origine anorganica, altele ii atribuie origine organica.
Teoria anorganica asupra originei titeiului a fost formulata de M. Berthelot si a fost completata si sustinuta de D. I. Mendeleer. Acesta teorie afirma ca titeiul s-a format in straturi adanci ale scoartei prin actiunea apei asupra carburilor metalice: CaCl2, Al4C3 etc. care in contact cu apa se descompun rezultand acetilena, metan si alte hidrocarburi; sub actiunea temperaturii si presiunii inalte din interiorul pamantului si in prezenta catalizatorilor naturali, hidrocarburile nesaturate sau polimerizat formand titeiul de astazi.
Teoria organica se fundamenteaza pe mai mute ipostaze, si anume:
-titeiul este de origune vegetala (Figuier), formandu-se din plante, prin putrezirea acestora si transformarea lor in metan, bioxid de carbon si acizi grasi etc.;
-titeiul este de origine animala (Engler), rezultand din transformarea grasimilor animalelor marine, in special a pestilor, la temperaturi si presiuni mari in scoarta pamantului;
-titeiul este de origine mixta, vegetala-animala (Potonié): prin transformarea unor plante si animale marine microscopice, acoperite de namol, si sub actiunea unor bacterii anaerobe a rezultat o materie organica, numita “sapropel”, care a imbibat namolul. Sub influenta temperaturii si a presiunii inalte, “saprolpelul” din namol a suferit transformari chimice, rezultand titeiul.


Extracia si prelucrarea petrolului brut

Pentru exploatarea titeiului sunt necesare daou operatii succesive: forajul sondelor si extractia titeiului. Procesul de sapare a sondelor sau forajul cuprinde trei operatii principlale: macinarea rocilor prin izbire sau prin sfredelire; evacuarea materialului macinat; tubarea gaurii de sonda. Sistemele de extractie a titeiului utilizate, dupa ce forarea a ajuns pana la stratul de titei sunt: prin eruptie, prin eruptie artificiala (gaz-lift), extractia prin pompare, cu ajutorul pompelor de adancime. Titeiul extras prin sistemele mentionate este amestecat cu apa sarata si nisip. Nisipul se separa prin sedimentare; daca, insa, apa formeaza cu titeiul o emulsie, atunci se adauga titeiului anumite substante cu actiune dezemulsionanta pentru a separa apa. In continuare titeiul este supus unor tratamente speciale in rafinarii.

Derivatele titeiului

Principalele derivate ale titeiului sunt cele date in scheme urmatoare:

Benzina usoara
Benzina grea
Titeiul White-spirit Gaze de cracare
Petrol lampant Benzine
Motorina Uleiuri
Pacura prin cracare Bitum
Parafina
Cocs de petrol
Pacura de cracare

Inainte de a fi supus operatiei de distilare fractionata, titeiul este supus unui proces preliminar, pentru indepartarea gazelor de sonda care insotesc totdeauna titeiul. In urma acestui tratament se obtin: gaze sarace, alcatuite din hidricarburi saturate gazoase cu 1-4 atomi de carboni, gazolina, o fractiune lichida foarte volatila, care contine in special alcani cu 5 atomi de carbon ( pentan+izopentan) si titeiul dezbenzinat.
Din gazele sarace se separa butanul si propanul care, comprimate in buteli sunt utilizate in gospodarie sub numele de aragaz. Instalatiile speciale folosite pentru separarea titeiului in fractiuni, prin distilare, sunt alcatiute din coloane de distilare prevazute cu talere si cu clopote.
Fractiuni de titei care se obtin sunt urmatoarele: benzinele(fractiuni lichide, contin hidrocarburi cu 5-10 atomi C), petrolul lampant (fractiune lichida, contine hidrocarburi cu 10-15 atomi C), motorina (lichid galben-brun, contine hidrocarburi cu 12-20 atomi de C), pacura ( rezid obtinut dupa separarea din titei), parafina (masa alba, semiopaca, contine hidrocarburi cu mai mult de 20 atomi de C), uleiurile de uns (fractiuni lichde-vascoase, contin hidrocarburi cu 20-50 atomi de C), asfalt (bitum, smoala de petrol, substanta lichda-vascaosa, contine hidrocarburi grele, mai ales aromatice).


Procesul de cracare

Prin incalzire la peste 400oC a fractiunii mai grele a titei (motorina sau pacura) are loc procesul de cracare, obtinandu-se fractiuni ma iusoare (benzilele de cracare). In functie de conditiile in care se lucfreaza, se deosebsc: procedee de cracare termica si procedee de cracare catalitica.
Cracare termica se poate realiza in faza lichida sau in faza de vapori:
-in faza lichida, motorina sau pacura este incalzita la 450-550oC sub o presiune de 15-45 atm;
-in faza de vapori, motorina sau pacura se incalzeste la temperatura de 500-600oC si la presiuni mai joase de 1-3 atm. Benzinele de cracare astfel obtinute se deosebesc de benzinele rezultate prin distilare fractionata a titeiului, prin continutul lor mai mare de alchene si hidrocarburi aromatice.
Cracare catalitica se realizeaza in faza de vapori ; motorina si pacura, la 480oC si 1-2,5 atm, este trecuta peste un strat de catalizatori (silicat de Al). La cracarea catalitica se obtin randamente mai mari de benzina, cu caracter mai saturat. De exemplu:

H3-(CH2)8-CH3 catalizator 540 CH3-(CH2)3 –CH3 + H2C=H2C + H2C=CH-CH3
decan pentan etena propena

Benzinele de cracare, in comparatie cu cele obtinute prin cracare fractionata, sunt mai bune si au o cifra octanica (C.O) mai mare.
Prin cifra octanica se apreciaza calitatea unei benzine din punct de vedere al comportarii sale in motor.
Pentru a aprecia tendinta la detonatie a unei benzine se compara comportarea ei intr-un motor experimental cu amestecuri formate din hidrocarburile n-heptan (considerat ca avand C.O zero) si 2,2,4-trimetil-pentan sau izooctan (notat cu C.O 100). In felul acesta se stabileste o scara cu limite cuprinse intre 0 si 100, in care benzinele cu o cifra octanica anumita, de exemplu, 75, se comporta in acest motor ca un amestec format din 75% izooctan si 25% n-heptan. Benzilnele cu cifra octanica mare vor avea ca urmare calitati antidetonate superioare. Cifra octanica a unei benzine se mai poate imbunatati prin adaos de mici cantitati de tetraetil-plumb

Petrolul si poluarea aerului

Utilizarea petrolului provoaca poluari masive ale aerului in multe orase. Gazele de esapament evacuate de autoturisme si de alte masini cu combustie interna contin gaze otravitoare cum ar fi monoxidul de carbon, hidrocarburi nearse, oxizi de azot si plumb. Unii dintre acesti agenti de poluare reactioneaza cu lumina soarelui producand acel smog neplacut, fotochimic, care pluteste deasupra multor oras, cum ar fi Los Angeles sau Mexico City. Atunci cand acizii de azot se combina cu picaturile de apa din nori, ia nastere ploaia acida care polueaza lacurile si raurile, distrugand si padurile. S-au facut pasi importanti pentru a micsora efectul gazelor de esapament. Se produce benzina fara plumb, iar unele masini sunt dotate cu filtre catalitice care transforma gazele nocive in gaze inofensive. Insa eficienta acestor imbunatatiri este diminuate de cresterea consumului de petrol.

Read More

VULTURUL

Vulturii traiesc printre stanci si au sangele cald. Pasarile de prada , ca si vulturul sunt adaptate pentru a ucide animale de dimensiunile lor. Corpul lui are o forma aerodinamica si este acoperit cu pene, fulgi si puf ; penele care sunt mai lungi si mai tari decat fulgii si puful , au rol in zbor , ele latesc aripa si coada. Fulgii si puful contribuie la pastrarea temperaturii corpului.  Capul cuprinde un cioc dur ( ajuta la sfasierea hranei ), doua nari, doi ochi care au o pozitie anterioara si doua urechi sensibile. Trunchiul se termina cu o coada formata din pene. Membrele sunt de doua feluri : anterioare ( aripi ) si posterioare ( picioare acuperite cu o piele solzoasa ; se termina cu 4 degete cu gheare : 3 inainte si 1 inapoi).  Vulturul pescar are sub degete solzi ascutiti pentru a retine prada alunecoasa. Ela are doua degete indreptate inainte si doua spre spate. Scheletul este format din stern care este latit , are o creasta pe care se prind muschii putenici care misca aripile; oasele sunt pline cu aer ceea ce usureaza greutatea corpului si scheletul are o structura interna rezistenta. Vulturul planeaza deasupra unui loc cautand o posibila prada inainte de a se arunca asupra ei. Aripile scurte si largi permit zborul in paduri in timp ce aripile lungi si subtiri asigura viteza in spatiile deschise.

Simturile la pasarile de prada :  ochii au o pozitie anterioara ceea ce le ajuta sa aprecieze distanta atunci cand ataca prada.

Pasarile au in general un simt slab al mirosului , dar vulturul poate mirosi cadavrele de la distanta.

Se inmulteste prin oua , clocite de parinti. Depune putine oua , fata de pasarile mai mici . Perioada de incubatie este lunga , uneori de o luna sau mai mult.Vulturul incepe frecvent incubatia din momentul in care primul ou a fost depus. Cand puiul este gata sa iasa din ou, el sparge coaja folosindu-se de varful ciocului.

Vulturul respira prin plamani.In timpul zborului foloseste 9 saci aerieni , care sunt in legatura cu plamanii. Sacii aerieni usureaza corpul si asigura oxigen si in timpul expiratiei.

Se hraneste cu carne ( este carnivor ) . Nu are dinti dar au ciocuri cu o structura cornoasa, care acopera maxilarele.Ciocurile sunt prelungirea maxialrelor. Are gusa care inmoaie carnea.si are pipota care marunteste hrana.

Vulturul elimina urina solida , nu  are vezica urinara.

Organe ale vulturului:

   Inima are 4 camere si muschii sai muncesc din greu pentru a pompa sangele in corp. Maduva spinarii transmite intre creier si restul organismului mesaje vitale pentru zbor si alte actiuni complexe. Creierul primeste mesajele de la organele de simt si coordoneaza actiunile complexe.

  Vulturul face parte din grupa pasarilor rapitoare si este ocrotit de lege.

Read More

Vitaminele -rolul si importanta lor

Vitaminele sunt substante organice necesare cresterii si bunei functionari a organismului, pe care organismul le fabrica in cantitate insuficienta  pentru a-si acoperi nevoile (vitaminele B6, B8, D, K) sau pe care nu le poate sintetiza. Vitaminele trebuie deci aduse prin alimentatie sau, in lipsa, prin medicamente. Toate sunt continute in laptele matern, dar nu intotdeauna in cantitati suficiente (vitamina K, in special, trebuie sa faca obiectul unei suplimentari medicamentoase sistemice la nastere). Structura chimica si rolul biologic al celor treisprezece vitamine cunoscute in zilele noastre (acid folic, vitaminele A, B1, B2, B5, B6, B8, B12, C, D, E, K si PP) sunt foarte diferite. De altfel, vitaminele actioneaza in doza mica, singure sau in mod sinergic, si nu au nici o valoare energetica.

Vitaminele se clasifica, de obicei, in doua grupe: vitamine hidrosolubile (solubile in apa), care grupeaza vitamina C si vitaminele din grupul B (B1, B2, B5, B6, B8, B12, PP), si vitamine liposolubilecare grupeaza vitaminele A, D, E si K.

Vitamina A

           Mai este cunoscutã si sub numele de retinol, vitamina antixeroftalmicã sau vitamina cresterii. În stare purã se prezintã sub formã de ulei (vit. A2) sau cristale (vit. A1) de culoare galbenã .

           Este extrem de sensibilã la luminã, în special la radiatii ultraviolete. În plante se aflã sub formã de provitamine A - carotenoidele, dintre care cel mai cunoscut este beta-carotenul. La nivelul ficatului si intestinului acestea sunt transformate în retinoli.

           Beta-carotenul este un colorant natural netoxic, care se foloseste în industria alimentarã, farmaceuticã, medicinã, cosmeticã si în hrana animalelor,el se gãseste în toate legumele si fructele, dar în cantitate mai mare se aflã în morcov, spanac, urzici, varzã, mãcese, rosii, citrice, cãtinã, pepeni, porumb etc. Cantitatea zilnicã necesarã de beta-caroten este de 5000 - 8000 UI.

           Vitamina A se gãseste ca atare în uleiul de peste, ficat, lapte, gãlbenusul de ou, unt.  Vitaminele A au un rol important în cresterea organismelor tinere, în protejarea mucoaselor si în procesul vederii.

            Hipervitaminozele A provoacã fenomene toxice si fragilitate.

 Vitamina B

                                                               B1

Vitamina B1 este numită si vitamina antiberiberică .A fost izolata în anul 1911 de Funk, din tărâţele de grâu. Windaus şi Wiliam îi stabilesc în anul 1931 constituţia chimică. Vitamina B1 este solubilă în apă, alcool. Solubilitatea ei creşte în mediu alcalin. Are un miros caracteristic şi obişnuită este stabilă la o temperatură, peste 100 grade C se descompune.

Absorbţia si metabolismul. Vitamina B1 extrasă din alimente sau sintetizată de bacteriile intestinale se absoarbe prin simpla difuziune la nivelul intestinului subţire. Prin resorbţia intestinală ajunge în sânge sub fo ă liberă.

E xcreţia vitaminei B1 se face pe rm cale renală în cantităţi de 50-250 micrograme. Valori mai mici de 40 de micrograme indică carenţa vitaminei B1.

            Vitamina B1 intervine în procesele metabolice de bază ale organismului, cu rol de coenzime. Participă la procese generale de oxireducere, reglează schimburile gazoase, joacă un rol important în funcţiile sistemului nervos central şi periferic şi a glandelor endocrine. De asemenea, intervine în metabolismul apei si reglează funcţiile motorii, secretorii şi de absorbţie digestiva.

            Surse: în alimente de origine vegetală (cereale mai puţin legume) şi animală (carne, peste, lapte, oua etc). Cele mai mari cantităţi de vitamină B1 se gasesc în drojdia de bere, in coaja si germenii boabelor de grâu.

            Antivitamina B1 (piritiamina, neopiritiamina etc). Produc fenomene paralitice.

                                                                   B2

            Vitamina B2 se mai numeşte şi vitamina hidrosolubilă de creştere . Este termostabilă (rezistă si la 120 de grade C), solubilă în apă si alcool, cu solubilitate crescută in mediul alcalin.

            Vitamina B2 a fost izolată pentru prima oară în anul 1933 si sintetizată de Kareer în 1935.

            Absorbţia şi metabolismul. Riboflavina se descompune la nivelul intestinului sub forma liberă, după care ajunge în ficat si rinichi. Nu se depozitează în organism. Eliberarea se face prin fecale şi mai puţin prin urină. Intervine în procesele de oxireducere, în metabolismul glucidelor, lipidelor în funţiile sistemului nervos, a aparatului vizual şi are rol antitoxic (plumb, mercur).

            Surse: alimente de origine animală (lapte, ouă, ficat, creier, splina), crustacee şi unele vegetale (spanac, salată verde, roşii etc).

            Vitamina B2 poate fi sintetizată de unele bacterii.

                                                                    B3

            Vitamina B3 (PP) cuprinde acidul nicotinic şi amida acidului nicotinic cu proprietăţi aproape identice precum şi o serie de derivaţi ai acidului nicotinic.

            Nucleul de baza al vitaminei este nucleul pirimidinic cu 5 atomi de carbon şi un atom de azot. Acidul nicotinic şi amida nicotinica sunt substanţe cristaline, incolore, solubile în apa, alcool, termostabile.

            Absorbţia si metabolismul. Sunt absorbite la nivelul intestinului de unde pătrund în sânge. Se elimină prin urină, fecale, tranpiraţie.

            Vitamina B3 previne şi vindeca pelagra, caracterizată prin tabloul simptotic a celor “trei D” (demenţa, diaree, dermatita). Ele participă de asemenea la procesele de oxireducere, la metabolismul glucidelor, proteinelor, a produşilor pigmentari si influentează sistemul nervos şi activitatea unor glande cu secreţie interna. Este binecunoscuta şi a acţiunea vasodilatatoare a vitaminei B3.

            Surse: alimente vegetale mai ales în coaja boabelor de cereale, în drojdia de bere, alimente de origine animală (carne, rinichi, ficat)

            Antivitamina B3 (acetilpirimidina) substanţă cu structura apropiată de aceea a vitaminei B3 dar cu acţiune antogonistă.

                                                                 

                       

                                                                   B4

            Vitamina B4 (adenina) are funcţii si indicaţii terapeutice, mai puţin cunoscute. Ea alături de alte vitamine B, intervine în funcţiile sistemului nervos cât si cele ale sistemului hematopoietic.

            Carenţa vitaminei B4 modifică echilibrul leucocitar, prin producerea leucopeniei şi granulopeniei.

            Administrarea sulfamidelor şi a antibioticelor creşte consumul de vitamină B4. Ea are un rol important în metabolismul glucidelor, lipidelor, a clorurii de sodiu, în funcţiile suprarenalelorsi a proceselor creşterii.

            Surse: alimente din regnul animal si vegetal. Cea mai importantă sursă este drojdia de bere.

            Sintetizarea vitaminei B4 de catre flora bacteriană intestinală este redusă la om.

            Absorbţia vitaminei B4 se realizeaza la nivelul intestinului subţire. În sânge, concentraţia cea mai mare de vitamina B4, este în hematii.

            Eliminarea vitaminei se face prin urina, fecale, transpiraţie.

                                                                   

                                                                   B6

            Vitamina B6 cuprinde piridoxina, piridoxalul şi piridoxamina. În mediu alcalin şi acid sunt sensibile la lumină.

            Regnul vegetal oferă o importantă sursă de vitamină B6.

            Sursele de obţinere a vitaminei B6 coincid cu cele ale celorlalte vitamine din aceasta grupă.

            Absorbţia vitaminei B6 se realizează la nivelul intestinului sub forma liberă şi mai bine combinate cu proteine. În organismul animal predomina piridoxamina. Vitamina B6 intervine în metabolismul substanţelor organice şi intră în compoziţia unui mare număr de enzime cu funcţie de oxidoreducere. Participă la biosinteza sfingozimei cu rol în metabolismul lipidelor.

            Eliminarea vitamine B6 se face în cea mai mare măsură pe cale renală şi scade cu vârsta.

                                                                   B12

            Vitamina B12 este compusă din substanţe cristalizate, de culoare roşie, solubile în apă şi alcool, stabile în aer şi în mediu acid. Sunt semirele la acţiunea oxidanţilor, bazelor şi acizilor puternici. Rezistă la  120 de grade C, timp de 20 minute.

            Vitamina B12 se găseşte mai puţin în regnul vegetal şi mai mult în alimentele de origine animală (ficat, splină, creier, muşchi). Principala sursă de vitamină B12 este sinteza microbiană.

            Biogeneza vitaminei B12 are loc sub acţiunea a numeroase bacterii din sol şi a bacteriilor intestinale, mai ales din colon.

            Absorbţia şi metabolismul. Absorbţia vitaminei B12 se realizează la nivelu mucoasei intestinale, în prezenţa unui factot intrisec produs de mucoasa gastrică şi cu care alcătuiesc factorul antipernicios depozitat în ficat.

            Vitamina B12 absorbită şi reţinută la nivelul intestinului pierd proprietatea de a difuza, reconstituind prima fază a absorbţiei intestinale. Factorul intrisec are rol de protecţie în absorbţia intestinală prin formarea unor compuşi de inactivare a vitaminelor B12. Factorul intrisec activ fixează până la 264 de micrograme vitamină B12\mg.

            Vitamina are rol în hematopoieză şi mai ales în eritropoieză. Cea mai importantă acţiune a acestei vitamine este anemia pernicioasă de tip Biernner, unde intervin modificări ale trombocitelor sau chiar leziuni degenerative nervoase.

                                                                    B13

            Vitamina B13 are structura chimică asemănătoare acidului azotic, constituie un principiu component al complexului B, cu rol în stimularea creşterii puilor, porcilor.

                                                              B14

            Vitamina B14 este extrasă din urina umană, are rol în hematopoieză.

                                                                  B15

            Vitamina B15 (acidul panganic) se găseşte în alimente de origine animală.

Intervine în procesele enzimatice şi, în cantitate de 2 mg\zi acoperă nevoile organismului.

                                                                    B17

            Nu, nu este vorba de binecunoscutul bombardier american! Este vorba despre o vitaminã, mai puþin cunoscutã, dar foarte “controversatã” în lumea medicalã. Dupã ani de cercetãri, biochimistul dr. Ernest Krebs a izolat, în 1950, o nouã vitaminã pe care a denumit-o B17 – cunoscutã ºi sub numele de amigdalinã (sau laetrile).

            Se face din ce în ce mai auzitã opinia conform cãreia cancerul ar fi o boalã cauzatã de o deficienþã nutriþionalã. Nu ar fi vorba despre o bacterie, un virus sau o toxinã misterioasã, ci pur ºi simplu despre absenþa unei substanþe pe care omul modern a eliminat-o din dieta sa: vitamina B17.

Sâmburii de caise – pe care îi mâncam cu mare plãcere când eram copii – sunt cea mai bogatã sursã naturalã de vitamina B17. În general, seminþele fructelor (mai puþin citricele) conþin aceastã substanþã, care le conferã un gust amãrui, specific. Conform studiilor dr. Krebs, consumul zilnic a 7-10 sâmburi de caise previne apariþia cancerului

Vitamina C

             Este acidul ascorbic, sau vitamina anti-scorbutica. Are o importanta capitala pentru organism, intervenind in procesele de oxido-reducere. Are rol anti-infectios, tonifiant, participa la detoxifierea organismului si la folosirea rezervelor de fier, protejeaza vitaminele A si E, economiseste vitaminele din complexul B.

    Vitamina este sensibila la temperaturi ridicate, la actiunea oxigenului si a luminii.

    Vitamina C catalizeaza formarea si mentinerea colagenului (component de baza al substantei fundamentale intercelulare). In lipsa vitaminei C, substanta colagenica dintre celulele endoteliului capilarelor se degradeaza si apar hemoragii la nivelul gingiilor, muschilor, tegumentelor, etc.

    Ca urmare a pierderilor de sange si a diminuarii absorbtiei fierului apare anemia intalnita in scorbut.

    Gingiile sangereaza usor, spontan sau la traumatisme minime, dintii devin mobili si cad. Mineralizarea scheletului este alterata, fracturile se vindeca mai greu, cicatrizarea plagilor se face mai greu sau defectuos. Scade capacitatea de aparare a organismului fata de infectii, putand apare mai des, de exemplu, gripa sau tuberculoza pulmonara.

    Vitamina C mareste rezistenta organismului fata de efectul toxic al unor medicamente sau substante chimice din mediul ambiant (plumb, mercur, benzen, etc.).

    Efortul muscular, frigul si febra maresc consumul si necesarul de vitamina C. S-a demonstrat ca 10 miligrame zilnic reprezinta aportul necesar pentru prevenirea scorbutului. Ratia zilnica este estimata insa, pentru un adult normal, la cca. 30 miligrame. Fiind hidrosolubila si usor oxidabila, vitamina C se poate pierde usor in timpul pastrarii si prepararii alimentelor.

    Produsele animale, cerealele, produsele zaharoase sunt lipsite de vitamina C. Singura sursa naturala este constituita de legumele si fructele proaspete. In Zonele cu clima temperata sau rece, unde productia de fructe este sezoniera, exista riscul aparitiei hipovitaminozelor in perioada de iarna-primavara, cand se recomanda un aport medicamentos de vitamina C.

    Exemple de vegetale (100 grame) ce contin vitamina C (miligrame):

 - patrunjelul 200

 - napul  140

 - ardeiul 120

 - varza 120

 - mararul 100

 - lamaia 065

 - portocala 060

 - conopida 060

 - spanacul 050

 Vitamina D

              Vitamina D se prezinta sub forma mai multor substante liposolubile (solubile in grasimi), care au efecte de prevenire si combatere a rahitismului (la copii) si a osteomalaciei (la adulti). Cele mai importante sunt vitaminele D2 si D3.

   Vitamina D2 (ergocalciferolul) se obtine prin iradiere cu ultraviolete a unei provitamine continuta in anumite vegetale (ciuperci, drojdii, etc.)

   Vitamina D3 (colecalciferolul) se formeaza prin iradierea cu ultraviolete a unui component al sebumului, secretat de piele.

   Dupa absorbtia intestinala, respectiv prin sinteza cutanata, vitamina patrunde in sange si se depoziteaza preponderent in ficat, unde o parte se transforma in produsi mai activi (o a doua activare avand loc la nivelul rinichilor).

   Datorita acestui comportament (mod de sinteza, activare, mecanism de actiune), vitamina D este asemanatoare hormonilor; printr-o comparatie la distanta, pielea, ficatul si rinichiul pot fi asemanate cu glandele endocrine.

   Vitamina D intervine in absorbtia calciului si in fixarea lui pe matricea osoasa. In carenta de vitamina D, scade asimilarea si utilzarea calciului, oasele se pot deforma usor sub influenta factorilor mecanici (greutatea proprie, tractiuni, mici traumatisme), apar semnele tipice ale rahitismului: modificarea conformatiei oaselor cu demineralizare,transpiratii, lipsa sau micsorarea fortei musculare, tulburari digestive si tulburari de crestere. Copiii sunt obositi, prezinta un abdomen voluminos,au o rezistenta scazuta la infectii si fac forme grave de boala (pneumonii, enterocolite,etc.). De fapt, prin aceste complicatii infectioase este rahitismul mai periculos (decat prin sine insusi).

    Hipervitaminoza D (realizata mai ales medicamentos - atentie, ca vitamina liposolubila se acumuleaza in organism in cazul aportului excesiv, pe mari intervale de timp) se traduce prin manifestari variate, de tipul tulburarilor digestive (constipatie, greata, varsaturi), pierderea poftei de mancare, oboseala fizica si intelectuala, deshidratare, tulburari nervoase si de comportament.

    Deoarece principala sursa de vitamina D este sinteza cutanata, sub actiunea razelor solare, nu este bine definita ratia zilnica pentru om. Parerile specialistilor difera, unii considerand ca pentru un adult normal care isi desfasoara macar o parte din activitate in aer liber, nu este necesar aportul alimentar, fiind suficiente cantitatile de vitamina D formate la nivelul portiunilor de piele expuse luminii. Altii considera ca un aport de securitate de cca. 250 - 400 u.i. zilnic este relativ important, si este absolut necesar copiilor mici si femeilor in perioada maternitatii. Necesarul zilnic de vitaminã D pentru adulti este de 100 - 150 UI, iar la copii de 120 - 200 UI. Se recomandã ca în cazul unor fracturi sau aparitiei unor tulburãri metabolice ale calciului si fosforului, sã se mãreascã doza zilnicã la 500 - 700 UI.

    Vitamina D se gaseste in special in produsele de origine animala, oua, peste, produse lactate grase:lapte integral, unt, smantana, frisca, branzeturi grase. Ficatul si margarina vitaminizata reprezinta alte surse de vitamina D. Excesul de vitamine D duce la demineralizarea oaselor.

Vitamina E

             Numita si tocoferol, este esential implicata in mentinerea structurii si functionalitatii organelor genitale, avand si titlul de "vitamina fertilitatii". Cercetari ulterioare au dovedit faptul ca vitamina E asigura si troficitatea sistemului muscular, a altor organe si tesuturi, lipsa sau carenta ei determinand nu numai sterilitatea, dar si tulburari cardio-vasculare, in fiziologia neuro-musculara sau in metabolismul lipidic.

 Nevoile organismului se situeaza intre 10 si 20 miligrame zilnic,cele mai bune surse fiind uleiurule extrase din seminte (soia, germeni de porumb, floarea-soarelui), mazarea, fasolea si painea intermediara si neagra (mult mai sanatoasa decat cea alba, rafinata).

 In articolul urmator va vom oferi informatii despre vitaminele hidrosolubile ( complexul B si vitamina C).

Vitamina K

             Desi ne intereseaza mai putin structura chimica, mentionam ca se cunosc trei vitamine K:

   Vitamina K1, fitochinona, este sintetizata de frunzele verzi si prezenta in vegetalele verzi.

   Vitamina K2, farnochinona, este sintetizata de catre microorganismele de putrefactie.

   Vitamina K3, menadiona, este un produs de sinteza cu proprietatea ca este hidrosolubil (spre deosebire de celelalte).

   Carenta de vitamina K se realizeaza fie prin aport alimentar redus, fie prin reducerea florei microbiene normale intestinale ca urmare a unor tratamente cu doze mari sau / si pe timp indelungat cu antibiotice, cunoscut fiind faptul ca principala sursa de vitamina este sinteza microbiana intestinala.

   Hipovitaminoza K favorizeaza hemoragiile spontane sau dupa traumatisme minore, fiind perturbata coagularea sangelui.

   Nu se cunoaste exact ratia zilnica necesara prin aport alimentar, fiind descrisa doza de 2 miligrame zilnic, la adult.

   Principalele surse de vitamina K sunt legumele verzi, ficatul si, nu in ultimul rand, galbenusul de ou. Nu ocoliti, asadar, spanacul, salata, loboda, urzicile, mararul, leusteanul, ceapa verde, etc.

 Vitamina P

             Se mai numeste citrina si actioneaza sinergic cu vitamina C, avand partial si rol de "economisire" a acesteia. O parte din simptomatologia scorbutului este datorata                                                                                                                                      carentei de vitamina P, acesta fiind mai usor de tratat cu suc de lamaie decat cu vitamina C sintetica.

    Sursele naturale de vitamina P sunt fructele si legumele (lamaile, portocalele, strugurii, mandarinele, etc.).

Read More

VITAMINE

      Vitaminele se deosebesc între ele prin structura lor chimică uneori destul de complicată,  făcând parte din diferite clase de substanţe organice. Denumirea de vitamine le-a fost atribuită de chimistul polonez Cazimir Funk (1911) reflectând prezenţa lor indispensabilã pentru viatã, dar în acelaşi timp şi presupunerea greşită a acestuia de a le considera ca pe nişte substanţe bazice de tipul aminelor.

Vitaminele sînt catalizatori biochimici (biocatalizatori) care în cantităţi extrem de mici sunt absolut indispensabili organismului animal pentru reglarea şi stimularea metabolismului.

Lipsa sau insuficienta vitaminelor din hrană provoacă tulburări, care, se agravează cu timpul, dând o serie de boli denumite avitaminoze (scorbut , pelagră etc.).

Boala produsã prin lipsa unei singure vitamine din alimentaţie se numeşte avitaminozã, iar a mai multor vitamine concomitent poliavitaminozã.

Sinteza naturalã a vitaminelor aparþine numai organismului vegetal. Organismul animal primeşte aceste substanţe indispensabile o dată cu alimentaţia, fie sub formă de vitamine, fie sub o formă premergătoare, de provitamine, care după aceea se transformă în vitaminele corespunzătoare.

După stabilirea structurii chimice a vitaminelor şi a enzimelor, s-a constatat că cele mai multe dintre vitamine intră în compoziţia enzimelor. Vitaminele cunoscute până în prezent au fost notate prin majusculele alfabetului latin: A, B, C, D, E etc. însoţite uneori de cifre scrise jos în dreapta acestor litere (B1, B2, D1, D2 etc.).

În afara deosebirilor structurale şi a rolului diferit pe care-1 au în organism, vitaminele pot fi diferenţiate tinind seama de solubilitatea lor în diferiţi solvenţi.

În funcţie de felul solvenţilor, vitaminele se pot clasifica în două grupe:

- vitamine liposolubile  adică solubile numai în grăsimi sau solvenţi, ai acestora

- vitamine hidrosolubile, adică solubile în apă.

Vitaminele liposolubile. Din această grupă fac parte vitaminele: A, D, E şi K.

Vitaminele D (antirahitice) reglează. conţinutul în săruri minerale ale organismului şi condiţionează în special depozitarea normală a calciului în ţesutul osos. Se găseşte în "untura de peşte", grăsimea obţinută din ficatul unor peşti marini, şi în ficatul mamiferelor şi a păsărilor sub forma denumită vitamina D2 sau calciferol.

Dacă alimentele sunt sărace în aceastã vitamină, organismul este predispus la rahitism, datorită decalcifierii organismului. La copii rahitici oasele rămân moi şi astfel se deformează uşor, iar la adulţi oasele devin fiabile, rupându-se la unele eforturi mai mari (osteomalacie).

Continutul în vitamina D din organism se măreşte dacă acesta este supus acţiunii radiaţiilor ultraviolete, datorită faptului că provitamina D (7 dihidro-colesterolul) din piele este transformat în vitamină D. Aşa se explică acţiunea terapeutică a razelor solare asupra copiilor bolnavi de rahitism.

În stare pură cristalizată s-a mai obţinut vitamina D3, iar  sintetic vitamina D4, care formează împreună cu vitamina D2, respectiv calciferol, grupa vitaminelor D.

Vitaminele din grupa K (antihemoragice). Lipsa acestor vitamine din hrană provoacă sângerarea celulelor subcutanate şi a traiectului stomacalintestinal. În organismul omului şi al animalelor, vitaminele K măresc cantitatea de protrombină în sânge, şi prin aceasta sângele se încheagă normal. Vitamina Kl, care se găseşte în foile verzi de lucernă, spanac, castane, varză şi de asemenea în ficat şi muşchi.

Vitamine hidrosolubile. Din această grupă fac parte vitaminele complexului B, vitamina C şi vitamina PP.

Vitamina PP (vitamină antipelagroasă). Lipsa ei din alimentaţie produce boala numita pelagra. Pelagra, care se manifestă prin eczeme, slăbiciune, tulburări nervoase, apare mai ales în regiunile unde alimentaţia se bazează în cea mai mare parte pe mălai.

Cuvântul de pelagră provine din limba italiană pelle agra, care înseamnă piele aspră. Cele mai bogate alimente în vitamina PP sunt: carnea, ficatul, laptele sucul de roşii (tomate), spanacul şi drojdia de bere.

Realizările oamenilor de ştiinţă în domeniul studiului vitaminelor au contribuit la obtinerea lor pe cale sintetică. Astăzi, industria chimico-farmaceutică, din ţara noastră, prin fabricile de la Bucureşti, Cluj şi Iasi, este în măsură să producă toate tipurile cunoscute de vitamine necesare prevenirii şi tratării avitaminozelor şi poliavitaminozelor.

Read More

Vitaminele B

Grupul vitaminelor B

-B1    (tiamina B)

-B2   (riboflabiena)

-PP    factor pelagropreventiv

-B6   factor antidermatic

-Acid folic

-B12  (cianocobalamine)

-Acid pantotenic

-Biotina

-Inozitol

                                   Vitaminele  hidrosolubile

Grupa vitaminelor B

Termenul de vitamina B a fost folosit la începutul secolului nostru pentru a denumi factorul carenţial al bolii beri-beri ,extras din orezul nedecorticat. În prezent se ştie ca nu este vorba despre o vitamina B ci despre un complex de vitamine B substanţe ce au urmatoarele  particularităţi comune:

                        -provenienţa  (drojdia de bere)

                        -solubilitatea în apa

                        -rolul nutriţional fundamental în activitatea metabolismului celular

            Vitamina B se gaseşteîn cantităţi suficiente în alimentaţia raţionala si corect preparată .Unele vitamine B sunt sintetizate de organism. Vitaminele B participă la procesele de oxidoreducere, la metabolismul glucidelor, lipidelor, proteinelor ,intervin în funcţiile sistemului nervos, a unor glande endocrine .

                                  

                                                  B1

Vitamina B1 este numită si vitamina antiberiberică .A fost izolata în anul 1911 de Funk, din tărâţele de grâu. Windaus şi Wiliam îi stabilesc în anul 1931 constituţia chimică. Vitamina B1 este solubilă în apă, alcool. Solubilitatea ei creşte în mediu alcalin. Are un miros caracteristic şi este stabilă la o temperatură obişnuită, peste 100 grade C se descompune.

Absorbţia si metabolismul. Vitamina B1 extrasă din alimente sau sintetizată de bacteriile intestinale se absoarbe prin simpla difuziune la nivelul intestinului subţire. Prin resorbţia intestinală ajunge în sânge sub formă liberă.

E xcreţia vitaminei B1 se face pe cale renală în cantităţi de 50-250 micrograme. Valori mai mici de 40 de micrograme indică carenţa vitaminei B1.

            Vitamina B1 intervine în procesele metabolice de bază ale organismului, cu rol de coenzime. Participă la procese generale de oxireducere, reglează schimburile gazoase, joacă un rol important în funcţiile sistemului nervos central şi periferic şi a glandelor endocrine. De asemenea, intervine în metabolismul apei si reglează funcţiile motorii, secretorii şi de absorbţie digestiva.

            Surse: în alimente de origine vegetală (cereale mai puţin legume) şi animală (carne, peste, lapte, oua etc). Cele mai mari cantităţi de vitamină B1 se gasesc în drojdia de bere, in coaja si germenii boabelor de grâu.

            Antivitamina B1 (piritiamina, neopiritiamina etc). Produc fenomene paralitice.

                                                B2

            Vitamina B2 se mai numeşte şi vitamina hidrosolubilă de creştere . Este termostabilă (rezistă si la 120 de grade C), solubilă în apă si alcool, cu solubilitate crescută in mediul alcalin.

            Vitamina B2 a fost izolată pentru prima oară în anul 1933 si sintetizată de Kareer în 1935.

            Absorbţia şi metabolismul. Riboflavina se descompune la nivelul intestinului sub forma liberă, după care ajunge în ficat si rinichi. Nu se depozitează în organism. Eliberarea se face prin fecale şi mai puţin prin urină. Intervine în procesele de oxireducere, în metabolismul glucidelor, lipidelor în funţiile sistemului nervos, a aparatului vizual şi are rol antitoxic (plumb, mercur).

            Surse: alimente de origine animală (lapte, ouă, ficat, creier, splina), crustacee şi unele vegetale (spanac, salată verde, roşii etc).

            Vitamina B2 poate fi sintetizată de unele bacterii.

                                                 B3

            Vitamina B3 (PP) cuprinde acidul nicotinic şi amida acidului nicotinic cu proprietăţi aproape identice precum şi o serie de derivaţi ai acidului nicotinic.

            Nucleul de baza al vitaminei este nucleul pirimidinic cu 5 atomi de carbon şi un atom de azot. Acidul nicotinic şi amida nicotinica sunt substanţe cristaline, incolore, solubile în apa, alcool, termostabile.

            Absorbţia si metabolismul. Sunt absorbite la nivelul intestinului de unde pătrund în sânge. Se elimină prin urină, fecale, tranpiraţie.

            Vitamina B3 previne şi vindeca pelagra, caracterizată prin tabloul simptotic a celor “trei D” (demenţa, diaree, dermatita). Ele participă de asemenea la procesele de oxireducere, la metabolismul glucidelor, proteinelor, a produşilor pigmentari si influentează sistemul nervos şi activitatea unor glande cu secreţie interna. Este binecunoscuta şi a acţiunea vasodilatatoare a vitaminei B3.

            Surse: alimente vegetale mai ales în coaja boabelor de cereale, în drojdia de bere, alimente de origine animală (carne, rinichi, ficat)

            Antivitamina B3 (acetilpirimidina) substanţă cu structura apropiată de aceea a vitaminei B3 dar cu acţiune antogonistă.

                                              

B4

            Vitamina B4 (adenina) are funcţii si indicaţii terapeutice, mai puţin cunoscute. Ea alături de alte vitamine B, intervine în funcţiile sistemului nervos cât si cele ale sistemului hematopoietic.

            Carenţa vitaminei B4 modifică echilibrul leucocitar, prin producerea leucopeniei şi granulopeniei.

            Administrarea sulfamidelor şi a antibioticelor creşte consumul de vitamină B4. Ea are un rol important în metabolismul glucidelor, lipidelor, a clorurii de sodiu, în funcţiile suprarenalelorsi a proceselor creşterii.

            Surse: alimente din regnul animal si vegetal. Cea mai importantă sursă este drojdia de bere.

            Sintetizarea vitaminei B4 de catre flora bacteriană intestinală este redusă la om.

            Absorbţia vitaminei B4 se realizeaza la nivelul intestinului subţire. În sânge, concentraţia cea mai mare de vitamina B4, este în hematii.

            Eliminarea vitaminei se face prin urina, fecale, transpiraţie.

                                                           B6

            Vitamina B6 cuprinde piridoxina, piridoxalul şi piridoxamina. În mediu alcalin şi acid sunt sensibile la lumină.

            Regnul vegetal oferă o importantă sursă de vitamină B6.

            Sursele de obţinere a vitaminei B6 coincid cu cele ale celorlalte vitamine din aceasta grupă.

            Absorbţia vitaminei B6 se realizează la nivelul intestinului sub forma liberă şi mai bine combinate cu proteine. În organismul animal predomina piridoxamina. Vitamina B6 intervine în metabolismul substanţelor organice şi intră în compoziţia unui mare număr de enzime cu funcţie de oxidoreducere. Participă la biosinteza sfingozimei cu rol în metabolismul lipidelor.

            Eliminarea vitamine B6 se face în cea mai mare măsură pe cale renală şi scade cu vârsta.

                                                           B12

            Vitamina B12 este compusă din substanţe cristalizate, de culoare roşie, solubile în apă şi alcool, stabile în aer şi în mediu acid. Sunt semirele la acţiunea oxidanţilor, bazelor şi acizilor puternici. Rezistă la  120 de grade C, timp de 20 minute.

            Vitamina B12 se găseşte mai puţin în regnul vegetal şi mai mult în alimentele de origine animală (ficat, splină, creier, muşchi). Principala sursă de vitamină B12 este sinteza microbiană.

            Biogeneza vitaminei B12 are loc sub acţiunea a numeroase bacterii din sol şi a bacteriilor intestinale, mai ales din colon.

            Absorbţia şi metabolismul. Absorbţia vitaminei B12 se realizează la nivelu mucoasei intestinale, în prezenţa unui factot intrisec produs de mucoasa gastrică şi cu care alcătuiesc factorul antipernicios depozitat în ficat.

            Vitamina B12 absorbită şi reţinută la nivelul intestinului pierd proprietatea de a difuza, reconstituind prima fază a absorbţiei intestinale. Factorul intrisec are rol de protecţie în absorbţia intestinală prin formarea unor compuşi de inactivare a vitaminelor B12. Factorul intrisec activ fixează până la 264 de micrograme vitamină B12\mg.

            Vitamina are rol în hematopoieză şi mai ales în eritropoieză. Cea mai importantă acţiune a acestei vitamine este anemia pernicioasă de tip Biernner, unde intervin modificări ale trombocitelor sau chiar leziuni degenerative nervoase.

                                                           B13

            Vitamina B13 are structura chimică asemănătoare acidului azotic, constituie un principiu component al complexului B, cu rol în stimularea creşterii puilor, porcilor.

                                                           B14

            Vitamina B14 este extrasă din urina umană, are rol în hematopoieză.

                                                          

B15

            Vitamina B15 (acidul panganic) se găseşte în alimente de origine animală.

Intervine în procesele enzimatice şi, în cantitate de 2 mg\zi acoperă nevoile organismului.

           

                                                     Acidul folic

            Acidul folic este un derivat al acidului pteroilglutamic, face parte dintr-un complex de vitamine active asupra unor microorganisme şi specii animale, cu rol important în procesele hematopoiezei. Se găseşte în regnul vegetal şi animal.

Read More

VIRUSURI SI TUMORI

Academicianul  Stefan S. Nicolau a demonstrat  intr-o serie de lucrari , ca numeroase virusuri cunoscute , cum sunt cele ale hepatitei epidemice sau variolei , sunt capabile sa provoace in organism inmultiri celulare care pot merge uneori pana la stadiul de inceput de tumoare. Din fericire , aceste virusuri se inmultesc ele insesi, mult mai repede ca celulele pe care le ataca, astfel incat tumoarea nu mai are timp sa se produca , din pricina ca celulele sunt inabusite , distruse de marele numar de particule virotice nou-nascute.

            Savantul roman s-a intrebat ce s-ar fi intamplat daca celulele pe cale de inmultire ar fi parazitate nu de virusuri agresive , care inmultindu-se rapid sa distruga inceputul de tumoare , ci de un virus slab , cu inmultire latenta , care sa nu excite brusc si puternic fortele de aparare ale organismului , ci sa “zgandere” pe nesimtite celulele , facandu-le sa se inmulteasca in continuare , anarhic. Fara indoiala ca un asemenea virus ar putea produce cancerul.

            Teoria academicianului Stefan S. Nicolau concorda pe deplin cu cea sustinuta de catre eminentul specialist sovietic L.A.Zibler, care sustine ca virusul producator de cancer , patruns in organism , produce tumoarea numai daca in acel organism exista cicatrizari. Patruns in aceste celule care se inmultesc normal , virusul le viciaza , le schimba metabolismul , facandu-le sa se inmulteasca anarhic.

            Recent, a fost aratat ca este posibil ca virusul specific al cancerului , un virus slab , putin agresiv sa patrunda in organism in primele 4 luni de viata (probabil prin laptele matern) si sa se mentina intr-o stare latenta,adormita,stare cunoscuta sub denumirea de “stare biofita” , timp indelungat.

            Datorita faptului ca nu este atat de agresiv , el sta in echilibru cu organismul pana cand o cauza oarecare rupe acest echilibru si virusul incepe sa se multiplice si sa-si manifeste agresivitatea. In acest moment , organismul intra in conflict cu germenul.Daca organismul invinge, el distruge virusul si devine rezistent la o noua infectare; daca nu, tumoarea se constituie , creste si boala canceroasa apare.

            Factorii care “desteapta” virusul latent sunt cu siguranta numerosi si foarte complexi. Se crede insa ca cel mai des este vorba de o tulburare a activitatii glandelor endocrine si a sistemului nervos central.

            In interesul interventiei glandelor cu secretie interna in procesul de formare al tumorii sub actiunea virusului vin o serie de experiente , dintre care unele apar extrem de interesante.

            Certatatorii Lacassagne si Nyka au aratat ca introducand virusul papilomului lui Shope atat pe cale intravenoasa(iritand mai intai pielea) cat si pe cale tegumentara , la iepurii carora in prealabil le fusese distrusa glanda hipofiza cu ajutorul unor ace de radium, se produc leziuni minime de cele mai multe ori reduse la simple proeminente granuloase ale pielii , ce dispar destul de repede , urmate de imunitate la o noua inoculare, in timp ce la animalele martore, carora nu li s-a distrus hipofiza, se dezvolta tumori autentice.

            Tot la iepuri exista o tumoare benigna, fibromul, produsa deasemenea de un virus cunoscut azi. Acest virus inoculat la iepuri de experienta le da acestora, cum este si firesc, o tumoare, care dupa un timp dispare, lasand ca amintire o buna imunitate.

            Daca la iepuri inocularea virusului este insotita de injectii cu cortizon (hormon produs de glandele suprarenale) apare spre surpriza experimentatorului , nu o tumoare benigna, ci un cancer veritabil.

            Dezvoltare tumorilor mamare la soricioaice numai in perioada sarcinii(cand unele glande cu secretie interna sunt solicitate), aparitia cancerelor in special la oameni peste 40 de ani (varsta insotita de tulburari endocrine), dezvoltarea tumorilor experimentale la animale cu sistemul nervos excitat si din contra slaba dezvoltare la animalele in repaus sau in somn medicamentos pledeaza pentru ipoteza izbucnirii cancerului in organismul cu dereglari neuro-hormonale.

            Oamenii de pretutindeni sunt ingrijorati de cresterea numarului de cancer in ultimii ani. Bombardamentul de la Hirosima da si astazi victime. Cele mai multe mor de leucemii. Cum se explica aceste nenorociri la 10-15 ani de la incetarea actiunii directe a radiatiilor ucigatoare?

            In timpul bombardamentului, aceste persoane au suferit anumite dereglari nervoase si ale glandelor cu secretie interna, atat de fine, incat au parut oameni sanatosi pana in momentul in care ele s-au  adancit in asa masura, incat virusul a trecut din stare latenta in stare agresiva, provocand boli tumorale sau leucemii.

            Experientele nucleare sunt la fel de periculoase. Ele sensibilizeaza organismul si este foarte posibil sa pregateasca terenul pentru cancer in masa, desteptand virusul biofit.

            De altfel, cercetari recente,au aratat ca sub actiunea radiatiilor emise de substante radioactive organismul soarecilor de experienta devine mult mai sensibil la actiunea agresiva a unor virusuri, imbolnavindu-se cu unii inframicrobi la care in mod obisnuit rezistau.

VIRUSURI CONTRA CANCER

            Relatiile dintre cancer si virusuri pot fi privite azi si-ntr-o alta lumina, optimista. Este vorba de actiunea distrugatoare fata de tumori pe care o arata unele virusuri, deci de punerea in practica a unui tratament cu ajutorul virusurilor “mancatoare de tumori”.

            La baza acestui tratament sta descoperirea a doi savanti romani, C. Levaditi si St. S. Nicolau, facuta in 1922, pe cand lucrau impreuna la Paris. Acestia au inoculat in tumori spontane de la soareci si sobolani virus vaccinal si au constatat cu surprindere ca tumoarea se topeste, necrozeaza, da inapoi si-si pierde capacitatea de a mai fi grefata la alti soareci sau sobolani. Mai mult, inoculand direct in vena virusul vaccinal, se poate obtine disparitia tumorii, prin topirea si necrozarea celulelor care se inmultesc anarhic.

            Rezultatele atat de incurajatoare I-au facut pe cei doi savanti romani sa experimenteze acest mijloc de tratament la om. Ei au folosit insa “neuro-vaccina”, un virus vaccinal bacteriologic pur, obtinut de ei prin adaptarea la creierul de iepure. Incercarile s-au facut la femeie pe cateva tumori mamare, virusul fiind inoculat in vena.

            Dupa inocularea a 20 ml de emulsie cu virus, s-a observat, dupa o scurta perioada, topirea partiala a tumorii. Repetarea inocularilor nu a dat insa rezultatele dorite, deoarece organismul a fabricat anticorpi care au neutralizat “virusul neuro-vaccinei”, facandu-l inofensiv. Incercarile facute cu scopul de a obtine tulpini de virus neurovaccinal care sa reziste atacului anticorpilor au esuat.

            Calea este insa deschisa, sute de asemenea experiente facandu-se in numeroase laboratoare. Cercetatorii din Institutul de Inframicrobiologie, au aratat ca virusul oreionului, ca si alte virusuri, au actiune distrugatoare fata de unele tumori ale sobolanilor si soarecilor. Deasemenea, acelasi efect il are si virusul Coxsackie B₄ fata de unele tumori grasoase(lipoame) ale omului.

            Se cauta in prezent, la noi si in strainatate, sa se izoleze sau sa se adapteze virusuri cu actiune anticancer, actiune numita oncolita, nepericuloase pentru om si care sa-si continue unul dupa altul actiunea de topire a tumorii(in momentul in care organismul fabrica anticorpi pentru primul virus, sa se inoculeze al doilea si asa mai departe).

            Actualmente, extrem de numeroase laboratoare din intreaga lume experimenteaza zi si noapte noi si noi arme anticanceroase. Virusul este cautat cu febrilitate, iar in clinici se culeg date pentru a se descoperi factorii nervosi si endocrini care duc la “desteptarea virusului mascat”.Este sigur ca atatea eforturi creatoare vor duce in cele din urma la victorie. Istoria stiintei demonstreaza ca niciodata geniul omenesc nu si-a plecat fruntea inaintea fortelor oarbe ale naturii, fie ele oricat de amenintatoare.

Read More

Virusul HIV

HIV sau virusul deficientei sistemului imunitar este pe departe cel mai cunoscut si mai temut virus la ora actuala, împreuna cu SIDA sau sindromul deficientei sistemului imunitar.

Structura virusului

HIV este un retrovirus, inconjurat de o citoplasma lipida derivata din membrana.Pe citoplasma se afla in structuri de cate doua glicoproteina membranei(gp41) si glicoproteina citoplasmei(gp120).Membrana retrovirusului e formata dintr-o proteina numita p17 iar proteina din care e format nucleul se numeste p24.In nucleu se gasesc doua bucati de ARN impreuna cu o substanta de transformare inversa.

Functionarea si reproducerea virusului

Hiv poate infecta doar celule care suporta molecula CD4 pe citoplasma,una dintre aceste celule fiind CD4 T-Lymphocytes(o celula alba din sange).Ajutat de lipidele di citoplasma Hiv se prinde si apoi se inglobeaza in celula,apoi ARNul di nucleu se tranforam in ADN.ADNul astfel format intra in nucleul celulei si se ataseaza ADNului gazda care va produce noi bucati de ADN de Hiv.Acestea vor iesi din nucleu,se vor transforma in ARN si in jurul lor se va forma nucleul virusului care apoi va parasi celula cu o parte din membrana si citoplasma acesteia si va infecta alte celule.

Descoperirea virusului si efectele bolii

O persoana infectata cu Hiv pierde treptat sistemul imunitar o data cu celulule albe infectate facu persoana infectata sa devina extrem de vulnerabila la alte boli precum pneumonia,infectii cu paraziti,ciuperci si alte boli simple si obisnuite.Pierderea sistemului imunitar permite formarea unui sindrom clinic(adica aparitia unei serii de boli)care se dezvolta si apoi duce la moartea individului infectat.

La inceputul anilor 80 au fost descoperite infectii norocoase aparute intai la homosexuali care erau aparent sanatosi.In 1983 oncologistul francez Luc Montagnier si oamenii de stinta de la Institutul Pasteur din Paris au izolat ceva care parea sa fie un ou retrovirus. Aproape in acelasi timp virusul a mai fost deascoperit de doua echipe de americani, toti reusind sa izoleze virusul cunoscut astazi ca Hiv. In 1995 se estima ca Hiv a infectat aproape 20 de milioane de persoane si mai multe milioane dintre acestea aveau si Sida.

Boala

Dezvoltarea de la infectarea cu Hiv pana la aparitia bolii clinice numita Sida poate lua de la 6 la 10 ani.

Aceasta dezvoltare poate fi monitorizata folosind marcatoare surogate(date care corespund cu stadiul in care se afla boala) endopuncte clinice.Marcatoarele surogate cuprind numarul din ce i ce mai mic de celule albe CD4 T-cells, numarul de virusi care circula pri sange e de asemenea folosit precum si raspunsul sistemului imunitar la prezenta Hivului.

În primele saptamani de dupa infectare,majoritatea oamenilor au simptome de febra cum ar fi dureri de cap si temperatura,aceste simptomuri dureaza vreo doua saptamani.In aceasta perioada Hivul se raspandeste foarte repede iar numarul de celule albe scade drastic dar acesta va revei la nivelul normal datorita sistemului imunitar,indivizii contaminati sunt foarte contagiosi in aceasta perioada(aceasta perioada este cunoscuta ca sindromul retroviral acut).

Urmeaza o lunga faza asimptomatica care poate dura 10 ani sau mai mult.I aceasta perioada individul are u numar scazut spre normal de celule albe(intre 750 si 500 pe mm cub de sange)insa Hivul cotiua sa se raspandeasca si sa distruga sistemul imuitar.

Urmatoarea faza e cea simptomatica matinala care poae dura de la cateva luni la cativa ani si se caracterizeaza prin scaderea rapida a numarului de celule albe de la 500 la 200 pe mm cub si prin infectii profitoare care nu amenita viata.

Ultima faza sau faza simptomatica tarzie se amnifesta prin distrugerea pe scara larga a sistemului imuitar si boli profitoare grave,aceasta faza putand dura si ea de la cateva luni la cativa ani.umarul celulelor albe scade sub 200 pe mm cub si persoana infectata slabeste si oboseste mult mai greu.Individul intra apoi in faza avansata de Sida,nivelul celulelor albe scade sub 50 pemm cub.In aceasta faza sistemul imunitar e intr-o faza de decadere totala,apar ifectii prifitoare serioase pritre care si cancerul iar induvidul moare dupa 1-2 ani.

Transmiterea bolii

Hiv se transmite de obicei prin contact sexual cu persoana infectata.Alte moduri de infectare sunt contactul direct cu sange infectat,acest caz intalnindu-se mai ales la persoanele care folosesc droguri intravenoase,sau prin transfuzii cu sange infectat,acest caz e din ce in ce mai rar din cauza controalelor(intalnindu-se un caz de transmitere la mai putin de o persoana din 100.000.Hiv se mai poate transmite de la mama infectata la bebelus inainte de nastere sau prin alaptare,insa numai 30% din mamele ifectate dau nastere la copii infectati.

Virusul u poate supravietui in medii expuse mediului.Chiar daca se cunosc foarte bine modurile de transmitere ale virusului exista o foarte mare frica neintemeiata a transmiterii prin contactul accidental la locul de munca,la scoala sau la autoserviri.Nu exista dovada transmiterii virusului prin aer sau prin insecte muscatoare sau vreun caz in care virusul s-a raspandit prin sarutarea unui individ infectat,totusi se recomanda sa nu se foloseasca aceeasi periuta de dinti sau aceeasi lama de ras cu u individ infectat(nu se recomanda nici cu un undivid complet sanatos).Frica de infectare de la un medic infectat e de asemenea neintemeiata,care desi a aparut la un demtist se intalneste acum foarte rar,de asemenea o persoana eputandu-se infecta in timp ce doneaza sange.

Ocurenta

Epidemia generata de SIDA e in continua crestere si dezvoltare.In Statele Unite,Hiv a aparut intai in comunitatiile homosexualilor si in randurile oamenilor care primeau sange;apoi s-a rasopundit i randul celor care foloseau droguri intravenoase si apoi mai ales prin prostitutie s-a extins in toate paturile sociale. In aceasta tara homosexuoalii fiind responsabili de 50% dintre cazurile de transmitere,cei ce folosesc droguri intravenoase sunt responsabili de 25% iar barbatii care transmit Hiv la femei sanatoase ocupa 10%.America are peste 400.000 de cazuri de Sida dintre care jumatate sunt albi si o treime negrii.Momentan barbatii reprezinta 88% din persoanele infectate iar femeile celelalte 12% insa numarul de femei si copii infectati cu Sida e in crestere;Sida ajungand sa fie principala boala care cauzeaza moarte intre 25 si 44 de ani si a opta caza de moarte in America.

Pe o scara globala SIDA se raspandeste rapid.Africa,care inainte reprezenta doar 10% din cazuri a ajuns acum la 60%.Adunate,America de Nord si cea de Sud sunt responsabile de mai putin de 20% de noi infectii,in Africa aflandu-se mai mult de 90% di cazuri.Epidemia se raspandeste acum rapid si in Asia unde infectiile au crescut cu mai mult de 100% in ultimii trei ani.Asociatia Sanatatii Mondiale fiind foarte ingrijorata idica ca aceste infectii vor creste foarte mult rata mortalitatii in Asia.

Virusul din America,Europa si Africa centrala e cunoscut ca Hiv-1,in celelalte parti ale lumii se gaseste Hiv-2,o forma mai avansata care e capabila sa omoare mult mai usor celulele albe din sange.

Detectia si diagnosticul

Descoperirea virusului in 1983 a dat posibilitatea studierii virusului iar in 1984 u grup de cercetatori condus de Robert Gallo a gasit o metoda prin care virusul se inmultea mult mai repede creeand astfel o sursa inepuizabila de virusi pentru teste.Din cauza diferentelor dintre Hiv-1 si 2 trebuie facute teste separate pe cei doi virusi si in ziua de astazi aproape 50 de milioane de probe de sange sunt testate in fiecare an.Prezenta Hivului e de obicei determinata dupa reactia sistemului imunitar insa aceasta metoda nu da roade in primele saptamani de la infectie deoarece sistemul imunitar inca nu a avut timp sa produca anticorpi impotriva virusului.

Infectia cu HIV nu inseamna neaparat si aparitia Sidei,chiar daca publicul crede acest lucru,de fapt o persoana poate ramane Hiv pozitiva pentru mai mult de 10 ani pana sa apara semnele Sidei de aceea s-a creat definitia Sidei care suna cam asa:'La o persoana pozitiva Hiv numarul celulelor albe trebuie sa fie sub 200 pe mm cub sau acea persoana trebuie sa sufere de o infectie profitoare din partea pneumoniei,tubeculoza pulmonara , anumite ciuperci care apar in zona gurii sau cancer.'

Read More