CUPRINS
CAPITOLUL I
Consideraţii generale privind incendii pag.5
1. Definiţie pag.6
2. Clasificare pag.6
A. Incendii provocate de cauze naturale pag.6
B. Incendii provocate accidental pag.13
C. Incendii premeditate pag.16
CAPITOLUL II
Cercetarea la faţa locului. Generalităţi pag.18
1. Noţiuni generale pag.18 2. Sarcinile cercetării la faţa locului pag.19 3. Importanţa cercetării la faţa locului pag.21 4. Trăsături caracteristice ale cercetării la faţa locului pag.25
CAPITOLUL III
Cerinţe privind cercetarea cauzelor incendiilor
Activităţi desfăşurate, procedee şi mijloace folosite pag.27
1. Unele cerinţe puse în faţa cercetării cauzelor incendiilor pag.27
2. Activităţi desfăşurate în cadrul cercetării
cauzelor incendiilor pag.34
3. Metode şi procedee folosite în cercetarea incendiilor pag.35
CAPITOLUL IV
Particularităţile cercetării la faţa locului pag.39
1. Cercetarea locului incendiului pag.39
A. Noţiuni generale pag.39
B. Reguli generale şi specifice aplicate
la cercetarea locului incendiului pag.43
C. Reguli de privind procedura desfăşurării
lucrărilor de cercetare pag.50
2. Căutarea, descoperirea urmelor de incendii pag.55
3. Ridicarea urmelor de incendii la faţa locului pag.60
CAPITOLUL V
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului pag.62
1. Procesul Verbal pag.62
2. Schiţa locului faptei pag.64
3. Fotografia şi filmul judiciar executate la faţa locului pag.66
CAPITOLUL VI
Expertiza urmelor de incendiu pag.70
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INCENDIILE
Cercetarea urmelor de incendiu se face în condiţii deosebite faţă de restul cercetării urmelor infracţiunii, datorită naturii foarte variate a cauzelor care pot determina aprinderea, precum şi datorită acţiunii specifice a focului care în timp ce îşi formează urmele le şi distruge în parte, prin consumarea suportului acestora.
Un alt proces de distrugere a urmelor incendiului are loc în cadrul acţiunii de stingere a focului, pentru care motiv, cercetarea urmelor trebuie să înceapă cât mai rapid şi în strânsă colaborare cu organele de pompieri.
Focul poate înceta singur sau poate fi stins înainte de a fi distrus prea mult locul incendiului, sau poate să ardă în întregime acest loc, cu toate intervenţiile de stingere. Şi într-un caz şi în celălalt, lucrările de curăţire sau de înlăturare a dărâmăturilor şi a obiectelor arse nu pot începe înainte de terminarea cercetărilor. Numai victimele în viaţă ale incendiului vor fi ridicate în vederea acordării ajutoarelor medicale.
1. Definiţia incendiului
Pentru a defini incendiul sunt necesare trei elemente:
─ existenţa unei arderi scăpate de sub control;
─ producerea de pagube materiale în urma arderii;
─ necesitatea intervenţiei printr-o acţiune de stingere pentru întreruperea şi lichidarea arderii.
Lipsind unul dintre aceste elemente arderea respectivă nu poate fi considerată un incendiu.
Incendiul este deci o ardere declanşată cu sau fără voia omului, scăpată de sub control, în urma căreia se produc pagube materiale şi pentru a cărei întrerupere şi lichidare este necesară intervenţia printr-o acţiune de stingere.
2. Clasificare
A. Incendii provocate de cauze naturale
În această categorie intră incendiile întâmplătoare, izbucnite indiferent de voinţa omului, cum sunt: incendiile provocate de electricitatea atomsferică (trăznetul), de razele solare, autoaprinderile datorate fie descompunerilor anumitor substanţe, fie fixării oxigenului din aer. Incendiile întâmplătoare se mai pot datora cutremurelor de pământ, furtunilor puternice, meteoriţilor care distrugând anumite instalaţii, pot determina declanşarea incendiului.
a. Incendii determinate de descărcările electricităţii atmosferice (trăznetul)
Aceste incendii presupun împrejurări atmosferice speciale, a căror legătură cu izbucnirea focului trebuie însă dovedită prin descoperirea urmelor caracteristice ale acestuia, căci în timpul descărcărilor electricităţii atmosferice se pot provoca incendii premeditate.
Pentru a deosebi un incendiu accidental sau provocat de incendiile determinate de descărcările electricităţii atmosferice, se cercetează din primul moment obiectele care pot să poarte aceste urme şi care se prezintă fie ca urme mecanice de rupere sau zdrobire, fie ca urme de ardere, topire sau volatilizare1.
În cazul incendiilor determinate de descărcările electricităţii atmosferice se vor descoperi, pe lângă urmele de aprindere, şi o serie de urme mecanice, de sfărâmare, rupere, dislocare sau zdrobire, pe ziduri, cărămizi, duşumele, pe obiectele conducătoare de curent electric. Cărămizile în locurile de lovire a trăznetului vor deveni sticloase, datorită temperaturii înalte.
Asupra obiectelor de metal, electricitatea atmosferică acţionează prin magnetizarea sau demagnetizarea fierului şi a oţelului sau prin acoperirea cu un strat de oxid a metalelor atinse, care la obiectele de bronz sau din alamă primesc o culoare violacee. Unele metale sunt topite iar altele volatilizate, fiind depuse pe diferite obiecte din jur, cum ar fi ţiglele de pe acoperiş, vasele de porţelan, dinţi si unghiile persoanelor electrocutate etc. Îndeosebi instalaţiile electrice, antenele de radio sau televiziune sunt adeseori sunt complet volatizate. Cablurile electrice de cupru sau aluminiu sunt volatilizate fără ca învelişul izolant să fie înlăturat. Volatilizarea metalelor nu se produce în toate cazurile de incendiu prin trăznet, decât în cazurile descărcărilor electrice extrem de puternice.
Uneori trăznetul provoacă aprinderi simultane în mai multe locuri putând trezi bănuiala unui incendiu premeditat. În aceste cazuri, locurile aprinderilor simultane trebuie examinate din punctul de vedere al inflamabilităţii lor, descărcările electrice atmosferice necăutâdu-le anume ca o mână criminală.
În mod obişnuit descărcările electricităţii atmosferice ce ating locurile înalte, vârfurile metalice, conductele electrice sau locurile care sunt aşezate alături de o întindere de apă.
Când se presupune că un incendiu a luat naştere în cursul unei descărcări a electricităţii atmosferice concomitent cu stingerea probelor la locul faptei, se vor lua informaţii asupra condiţiilor atmosferice, la locul şi în timpul incendiului, atât de la martorii oculari ai acestuia cât şi de la institutele meteorologice.
b. Incendii determinate de razele solare
Aceste incendii sunt mai puţin frecvente decât cele provocate de trăznet, dar le întâlnim totuşi în locuri deschise, cum sunt pădurile cu multe uscături, miriştile etc. Un ciob de sticlă cu proprietăţi optice de a concentra razele solare ce-l străbat, un obiect sferic şi lucios de aluminiu, iar în încăperi ţiglele de sticlă pentru a asigura luminarea podurilor, glasvândurile sau sticlele defecte cu umflături au rol de lentilă. O pereche de ochelari, un vas de sticlă plin cu apă, o oglindă de bărbierit etc. pot determina în unele condiţii favorabile aprinderea obiectelor inflamabile din apropierea lor. Aprinderile datorate razelor solare sunt foarte rare deoarece soarele trecând la meridianul unui punct, razele sale vor fi concentrate numai în timp foarte scurt pentru a putea determina o aprindere, presupunând că toate celelalte condiţii sunt favorabile.
c. Electricitatea statică
Electricitatea statică, acumulată în principal prin frecarea a două corpuri izolate electric, prin scurgerea unor lichide rele conducătoare de electricitate pe conducte sau diverse recipiente, poate determina apariţia unei scântei de descărcare electrică destul de slabă, însă suficientă pentru declanşarea aprinderii, într-un mediu de gaze uşor inflamabile1.
d. Autoaprinderile
Autoaprinderea este, de asemenea, un fenomen de natură fizico-chimică sau biologică.
Autoaprinderile determinate de descompunerile chimice:
Autoaprinderile pot lua naştere în urma unor procese chimice de descompunere sau în urma fixării oxigenului din aer.
În această categorie de incendii intră cele provocate de substanţe în descompunere spontană. Datorită reacţiilor chimice interioare, substanţele în descompunere dacă sunt înmagazinate în condiţii lipsite de aerisire, pot determina aprinderea în urma exploziei sau a unei aprinderi bruşce. S-au întâlnit cazuri când unele materiale ca: focuri de artificii, focuri bengale etc, păstrate într-o unitate comercială fără a fi vândute, au determinat aprinderea magazinului.
Substanţele care se pot aprinde spontan, în urma unei oxidării lente, sunt foarte numeroase şi pot fi grupate în mai multe categorii: cărbuni, uleiurile animale şi vegetale, furajele etc.
Cărbunii.
Întocmai ca şi alte corpuri cărbunii absorb oxigenul din aer şi-l depozitează în pori cu cât suprafaţa cărbunelui în contact cu aerul este mai mare cu atât acest proces de absorbire a oxigenului se face mai intens. Astfel cărbunii în depozitele uscate prin pierderea apei se fisurează, mărind suprafaţa de contact cu aerul, iar când sunt în stare de pulbere acest contact este maxim. Dacă depozitarea de cărbune este prost făcută fără aerisirile regulamentare, iar cantitatea de cărbune este destul de mare pentru ca procesul de compresiune continuă a gazelor să ridice temperatura depozitării, autoaprinderea este posibilă. Aprinderea se produce prin oxidarea cărbunelui de către oxigenul pe care l-a absorbit. Aceste aprinderi pot avea loc în calele vaselor, în depozitele din gări sau ale fabricilor de gaz din cărbune. Pentru a evita incendiul, depozitările se fac cu numeroase aerisiri şi se controlează cu tije cu termometru. Depozitările de negru de fum sunt şi mai inflamabile, ele fiind un regim special, trebuind lopătate tot la opt zile.
Uleiurile vegetale şi animale.
Uleiurile prin absorbirea oxigenului din aer se transformă în răşini (uleiuri sicative), absorbind până la 5-15% oxigen faţă de greutatea lor, în 48 ore. Uleiurile nesicative absorb în mod lent o cantitate mult mai mică, dar şi acestea pot da naştere la autoaprinderi dacă sunt puse pe suprafeţe poroase, cum sunt hârtia, materialele textile etc1.
Aparatul lui Maskey dă posibilitatea unei verificări experimentale dacă o substanţă se poate oxida prin absorbirea oxigenului din aer şi dacă poate da naştere la autoaprindere.
Uleiurile vegetale se pot aprinde şi sub formă de seminţe, ca cele de bumbac, de in, turte de floarea-soarelui sau bumbacul comprimat în baloturi, firele de lână ca deşeuri în războaiele de ţesut, datorită uleiurilor cu care se acoperă pentru a pute fi mai uşor prelucrate etc.
Unele substanţe se aprind datorită stării de pulverulente formând în locurile de producţie aerosoli inflamabili ca: făina, tutunul, firele sintetice, zincul, azotul de potasiu etc.
Autoaprinderile de natură biologică:
Substanţele vegetale dacă nu sunt înmagazinate uscate şi acest lucru nu se poate respecta întotdeauna, vor intra într-un proces de fermentaţie datorită dezvoltării vertiginoase a bacteriilor, profitând de umiditate, de lipsa unor curenţi de aer şi de o temperatură constantă.
Bacteriile descompun materia vegetală umedă degajând căldură, dar incendiul este provocat de fermentaţiile bacteriene, care sunt foarte oxidante şi care trecând prin diferite procese chimice ajung până la autoaprindere. Masa vegetală a depozitării lipsită de aerisire se transformă în cărbune piroferic.
Depozitările de fân şi de lucernă sunt cele mai sensibile la aceste autoaprinderi, dar ele pot avea loc şi în cazul de tutun, frunze moarte, paie şi chiar hârtie, în cazul hârtiilor vechi, autoapriderea este ajutată de substanţele cu care sunt acoperite(oxidanţi).
Agricultorii presară sare la centrul depozitărilor pentru a preîntâmpina fermentarea sau creează culoarea de paie uscate.
Aceste incendii pot fi uşor prevenite prin măsurarea cu regularitate a temperaturii centrale a depozitărilor; cu puţin timp înainte de autoaprindere depozitul de materii vegetale degajă vapori de apă şi un miros intens de ars.
Aprinderile spontane în contact cu aerul sau apa:
Din categoria acestor substanţe fac parte: fosforul alb şi pilitura de aluminiu, magneziu şi zinc precum şi varul nestins. Fosforul alb se aprinde uscat sau umed, când vine în contact cu aerul; piliturile metalice menţionate mai sus, în anumite condiţii de umiditate atmosferică, iar varul nestins când vine în contact cu apa fără a fi într-o cantitate destul de mare pentru a-l dilua. Temperatura varului nestins aprinde butoiul în care este păstrat, iar scânteile şi aşchiile aprinse ale acestuia aprind obiectele inflamabile aflate în jur.
Studierea autoaprinderii prin fixarea oxigenului din aer este legată de numele lui Dennstaedt din Hamburg care pe lângă constatările valoroase publicate a construit un cuptor special cu ţeavă care poate fi menţinut la o anumită temperatură (100-105ºC). Ţeava centrală este împărţită în două camere, una pentru încălzire, iar cealaltă pentru substanţa examinată. Camerele comunică între ele printr-o ferestruică. Aparatul este prevăzut cu trei termometre unul pentru indicarea temperaturii generale, unul pentru indicarea temperaturii camerei de încălzire şi unul pentru indicarea temperaturii substanţei de cercetat.
Întregul aparat va fi încălzit la 100ºC sau la 150ºC şi în acest timp în camera substanţei de cercetat se introduce carbonic. În momentul când termometrele indică temperatura specifică a unor anumite depozitări în fermentare se înlocuieşte gazul carbonic cu curent de aer proaspăt conţinând oxigen. Dacă din acest moment termometrul înfipt în materialul de cercetat indică o rapidă creştere a temperaturii pe când celelalte termometre rămân staţionare , acesta se găseşte în stare de autoaprindere, datorită fixării rapide a oxigenului. Aşa se explică de ce unele materiale greşit depozitate se aprind în momentul când umblându-se la ele straturile interioare – aproape carbonizate – primesc un curent de aer proaspăt.
B. Incendii accidentale
Cauzele acestor incendii sunt extrem de variate, pornind de la imprudenţă, neglijenţă, nepricepere sau de la unele defecte de construcţii. Aceste incendii se datoresc, în mare parte nerespectării regulilor de prevenire a incendiilor. Ele pot fi provocate de: aruncarea neglijentă a unui chibrit aprins sau a unei ţigări, manipularea greşită a aparatelor de iluminat cu petrol sau de încălzit electric, instalaţii de încălzire cu lemne sau cu cărbune sau improvizaţii etc.
Unele incendii se datoresc aprinderii focului în sobe de încălzit cu petrol sau cu benzină. Explozia lămpilor cu petrol sau benzină este provocată în urma golirii rezervorului în timpul arderii care apoi se supraîncălzeşte, formând un amestec de gaze de petrol şi aer, şi care intr-o anumită proporţie venind în contact cu flacăra fitilului provoacă explozia lămpii şi aprinderea obiectelor din apropiere.
Spălarea neatentă cu benzină sau neofalină a materialelor textile poate provoca aprinderea obiectelor din jur, datorită electricităţii statice formate prin frecare sau a vaporilor de benzină care, fiind mai grei decât aerul, se întind la suprafaţa pardoselii şi pot să ia contact cu focarul sobei. Vaporii de benzină se pot aprinde de la scânteile provocate de o priză electrică sau de nişte potcoave.
Sarcinile electrostatice se formează la orice separare bruscă între corpurile solide şi lichide aflate în imersie în benzină. Ele se formează atât la vărsarea benzinei cât şi în timpul spălării manuale, datorită frecării obiectului, dar mai ales scoaterii şi introducerii bruşte a obiectului în timpul spălării, cu cât lichidul inflamabil este mai agitat cu atât barbotajul acestuia este mai mare şi intensitatea sarcinii electrostatice este mai crescută. Dintre ţesăturile textile, cele care se electrizează mai lut sunt cele de mătase artificială (nylon, relon, rolan etc), apoi urmează bumbacul şi lâna. Impurităţile trecute prin lichidul spălare măresc şi mai mult creşterea sarcinilor electrice şi dau pericolul de aprindere.
Dispozitivele de încălzire, ca sobele de teracotă sau tuci, pot determina aprinderea locuinţei prin manipularea neglijentă sau supraîncărcarea sobei cu combustibil fără închiderea uşilor în mod regulamentar, sau prin astuparea coşurilor.
Utilajele electrice ca: radiatoare, ventilatoare, maşini de călcat , lăsate sub tensiune şi nesupravegheate pot determina aprinderea obiectelor din apropiere şi declanşarea unui incendiu.
Incendii determinate de scurtcircuite electrice
Scurtcircuitul electric este un fenomen foarte frecvent dar numai în unele cazuri excepţionale da naştere la un incendiu. Scurtcircuitele se datoresc venirii în contact a doi conductori cu diferenţă de potenţial şi deci determinării unei creşteri a intensităţii electrice, creând aşa numitele „suprasarcini de şoc”. Aceste suprasarcini de şoc deşi de foarte scurtă durată produc o serie de efecte de natură mecanică şi termică.
Efectele mecanice se datoresc forţelor electromagnetice ce se formează între doi conductori apropiaţi tensionaţi electric, şi care pot provoca spargerea izolatorilor, ruperea dispozitivelor de fixare a cablurilor conductorilor.
Efectele termice se datoresc încălzirii excesive a conductorilor scurtcircuitaţi determinând aprinderea învelişurilor de izolare sau a altor materiale. Scurtcircuitările de-a lungul conductorilor iau forme de perlare prin topirea metalului sau de afumări pronunţate în jurul dozelor.
Forma de topire a metalului, aspectul structural al suprafeţei conductorilor la locul scurcircuitului, forma şi mărimea sferelor de fuziune ne indică cu o oarecare aproximaţie intensitatea încălzirii conductorului. Identificarea locului scurcircuitului se face prin stabilirea zonei unde conductorii au fost supraîncălziţi iar supraîncălzirea se evidenţiază prin absorbirea masivă de oxigen. Absorbirea de oxigen se stabileşte prin metoda metalografică prin diagramele Debye-Scherer şi prin măsurarea unghiului de rupere. Primele două metode indică prin figurile geometrice în formă de fagure ale oxidaţiilor de cupru sau de aluminiu transformările din structura metalului în urma procesului de oxidare. A treia metodă se aplică prin îndoirea în unghia conductorului. De exemplu o sârmă de cupru netensionată electric se poate îndoi până la 10-15 ori sub un unghi de 18ºC fără a se rupe pe când aceeaşi sârmă supusă unei supratensionări în scurcircuit şi implicit absorbirii de oxigen la 3-4 îndoituri se rupe.
Incendiile accidentale pot să aibă cauze nenumărate, de natură foarte variate ca: cenuşa aruncată în locurile de depozitare a gunoaielor, conţinând încă bucăţi de jăratec ce vin în contact cu hârtii şi alte materiale uşor inflamabile, scânteile scăpate pe ţeava de eşapament al unor motoare sau pe coşul locomotivelor, dacă sunt ajutate de vânt, pot provoca aprinderi. Lămpile de sudat folosite de tinichigii pot aprinde grinzile de susţinere ale acoperişurilor.
Nerespectarea unor norme de tehnică a securităţii muncii şi de P.C.I. în întreprinderile industriale şi minere pot determina izbucnirea unor incendii sau a unor explozii urmate de incendii.
C. Incendii premeditate
Acest incendiu este una dintre infracţiunile grave întâlnite în practică şi în ultima perioadă de timp, au o gravitate deosebită datorită pagubelor materiale pe care le aduc avutului public şi personal, dar mai ales pericolului pe care-l prezintă pentru viaţa şi sănătatea oamenilor. Mobilul unui asemenea act poate fi răzbunarea, ura, ascunderea sau favorizarea altei infracţiuni1. Incendiile mai sunt provocate şi de persoane cu dizarmonii psihice, de genul piromaniei.
După modul în care sunt declanşate, aceste incendii pot fi clasificate în două categorii:
─ incendii cu aprindere imediată
─ incendii cu aprindere întârziată provocate, în mod obişnuit, cu mijloace tehnice speciale.
Incendiile cu aprindere întârziată presupune o organizare mai mult sau mai puţin minuţioasă a puterii focului.
Ca mijloace folosite în aprinderile cu întârziere menţionăm următoarele:
─ fitiluri de bumbac impregnate cu lubrifianţi sau alte materiale de întreţinere a focului, care aprinse la un capăt transportă flacăra spre punctul inflamabil principal, într-o anumită perioadă de timp, dând posibilitatea incendiatorului să se îndepărteze de locul faptei
─ acoperirea unui bec sub tensiune cu o cârpă şi mai multe straturi de hârtie. Becul la un anumit grad de temperatură va face explozie împrăştiind hârtia aprinsă în jurul său.
─ scoaterea sârmei de nichelină dintr-un reşou şi întinderea ei sub tensiune printre mai multe obiecte uşor inflamabile.
─ baloane din plastic pline cu neofalină prinse de o sârmă de nichelină pusă sub tensiune.
─ dispozitive cronometrate prin ceasuri electronice sau cu arc pentru programarea unei explozii sau aprinderi directe pentru o anumită oră sau dispozitive cronometrate pentru lovirea anumitor substanţe de genul acelora folosite în capsele cartuşelor etc.
Incendiile cu aprindere imediată lasă urme mai puţine la locul faptei, dar nici infractorul nu dispune de timp suficient pentru a se îndepărta prea mult de la locul incendiului. Aceste incendii le întâlnim în locurile mai puţin umblate şi nepăzite, ce asigură îndepărtarea incendiatorului fără a fi văzut, sau în actele de răzbunare sub impulsul momentului, când infractorul nu şi-a organizat în mod temeinic activitatea.
CAPITOLUL II
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI. GENERALITĂŢI
1. Noţiuni generale:
Cercetarea la faţa locului face parte din activităţile iniţiale de urmărire penală şi constă în cunoaşterea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea sau a locului unde au fost descoperite urmele acesteia, în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor şi stabilirea împrejurărilor în care infracţiunea a avut loc.
Organul de urmărire penală efectuează cercetarea locului săvârşirii faptei în prezenţa obligatorie a martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibilă1.
Cu privire la înţelesul termenului de faţa locului sau de loc la săvârşirii faptei aşa cum este folosit uneori în practică ori în literatura de specialitate mai veche, trebuie făcută o precizare: prin această expresie se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârşirii infracţiunii ci şi zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea şi urmăririle faptei inclusiv căile de acces şi de retragere ale autorului din câmpul infracţional2. Astfel în noţiunea „de loc al săvârşirii faptei” vor intra :
─ porţiunile de teren învecinate în care au avut loc diferite acţiuni infracţionale premergătoare;
─ porţiune de teren sau încăperea în care s-a săvârşit în mod concret infracţiunea;
─ porţiunea de teren sau încăperea în care s-au descoperit rezultatele infracţiunii cercetate;
─ căile de acces şi de îndepărtare de la locul săvârşirii faptei.
Cercetarea la faţa locului este o acţiune imediată şi de neînlocuit a urmăririi penale, trebuind să se efectueze fără nici o întârziere şi cât mai complet, căci repetarea ei deşi este posibilă nu dă întotdeauna rezultate satisfăcătoare1.
În marea majoritate a cazurilor de cercetarea locurilor săvârşirii faptei este o activitate obligatorie şi nu poate, îndeosebi, să lipsească în cazul incendiilor.
2. Sarcinile cercetării la faţa locului
Împrejurările care pot fi lămurite în cadrul cercetării locului faptei sunt atât de numeroase şi de variate încât este imposibil să se facă o enumerare completă a acestora. Dificultatea enumerării complete a cestor împrejurări este accentuată şi de faptul că în cadrul fiecărui gen de infracţiune cercetarea locului faptei prezintă particularităţile sale, particularităţi ce sunt examinate în cadrul metodicii anchetării diferitelor genuri de infracţiuni.
Sarcinile generale care pot fi rezolvate în cadrul cercetării locului faptei sunt:
1. Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată a locului în care a fost săvârşită fapta, în vederea stabilirii şi fixării particularităţilor sale1. Contactul direct nemijlocit al organului judiciar ce ceea ce este denumită „scenă ” sau „ambianţa” locului serveşte la formarea unei imagini exacte a cadrului în care s-a comis fapta la determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele principale;
2. Căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precum şi fixarea procesuală a acestora. Descoperirea urmelor urmată de interpretarea lor imediată la faţa locului este de natură să ofere indicii el puţin cu caracter general cu privire la natura faptei şi chiar la persona autorului;
3. Obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptaşului la numărul de persoane care au luat parte la comiterea infracţiunii. Din cercetarea locului faptei se poate deduce modul în care s-a desfăşurat activitatea infracţională începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat şi terminând cu retragerea sa;
4. Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcţie de condiţiile concrete ale locului şi momentului săvârşirii faptei se poate stabili dacă şi în ce măsură activitatea infractorului putea fi percepută de cineva. Această precizare se impune deoarece sunt puţine cazurile în care sunt găsiţi imediat martori ai evenimentului.
Un rol important al cercetării directe a locului faptei este acela de a permite elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea acesteia.
Cercetarea la faţa locului oferă posibilitatea să se răspundă în primul rând la întrebările ce caracterizează obiectul infracţiunii (care este obiectul infracţiunii, care este obiectul prejudiciat) şi latura obiectivă a acesteia (unde s-a săvârşit infracţiunea când în ce împrejurări, cu ce unealtă şi prin ce procedee care sunt consecinţele), să se răspundă la întrebări privitoare la subiectul infracţiunii (bărbat sau femeie, persoană majoră sa minoră, înălţime, forţă fizică, profesia) şi la latura subiectivă a infracţiunii (cine a săvârşit infracţiunea dacă a săvârşit-o din culpă sau cu intenţie, care sunt motivele şi scopul urmărit prin săvârşirea informaţii).
De asemenea, prin cercetarea locului faptei se poate răspunde la întrebări referitoare la diferitele amănunte ale faptei, deosebit de importante pentru descoperirea infracţiunii. Astfel cercetarea locului faptei poate avea ca urmare descoperirea urmelor care indică drumul parcurs de infractor către şi de la locul faptei cât timp au stat aceştia la locul săvârşirii infracţiunii (după resturile alimentare şi ţigări), succesiunea infracţiunilor săvârşite de infractori, poziţia infractorului şi a victimei unul faţă de altul în momentul agresiunii.
Datele obţinute cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie privite critic şi în colaborare cu alte probe ce se vor administra în cauză.
3. Importanţa cercetării la faţa locului
Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată de literatura de specialitate atât procesual-penală, cât şi criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în faţa unui procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului1. Altfel spus, deplasarea organului judiciar la faţa locului este una din dintre cele mai eficace măsuri procedurale .
Importanţa acestei activităţi este rezidă în faptul că organul de urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în care acţionat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta, putându-se obţine probe deosebit de preţioase în cauză. Ea reprezintă condiţia de bază pentru soluţionarea cu succes a cauzelor penale, întrucât în marea majoritate a infracţiunilor , rezultatele obţinute cu acest prilej constituie punctul de plecare determină direcţiile în care se vor desfăşura ulterior cercetările. Alteori cercetarea la faţa locului reprezintă singura modalitate de obţinere a probelor în prima fază a cercetărilor1.
Efectuarea la timp atent şi calificat, cercetarea la faţa locului poate duce la lămurirea numeroaselor probleme ce apar pe parcursul instrumentării unei cauze penale, cum ar fi:
─ existenţa unor crime ca să demonstreze că s-au săvârşit o infracţiune;
─ căile folosite de făptuitori pentru a pătrunde în locul faptei.
─ activităţile desfăşurate de făptuitori la locul faptei;
─ instrumentele folosite la comiterea infracţiunii;
─ locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii;
─ numărul făptuitorilor;
─ bunurile şi valorile care lipsesc de la locul faptei
─ existenţa aşa numitelor împrejurări negative;
─ persoanele care au perceput în tot sau în parte sau puteau să perceapă fapta şi împrejurările săvârşirile acesteia;
─ cauzele, condiţiile şi împrejurările care au determinat, favorizat sau facilitat săvârşirea infracţiunii şi măsurile de prevenire ce trebuie luate în viitor.
Pe bună dreptate se afirmă, despre cercetarea la faţa locului că aceasta nu este un simplu act iniţial de urmărire penală, ci o „activitate de maximă importanţă cu caracter imediat şi de neînlocuit” în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate. De altfel, la infracţiuni de genul celor enumerate mai jos, examinarea locului faptei este „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”.
Importanţa cercetării se explică prin aceea că locul săvârşirii unei fapte este ,,cel mai bogat în urme sau date” referitoare la infracţiune şi la autorul acesteia.
Cu alte cuvinte cercetarea locului faptei se face cu dublu scop: pe de o parte de a se cunoaşte nemijlocit „ambianţa generală” a infracţiunii cercetate sau în curs de judecată, iar fie de altă parte pentru a se descoperi, ridica şi fixa urmele infracţiunii pentru a cunoaşte împrejurările acesteia şi a demasca pe infractor.
Privită prin prisma celor arătate cercetarea la faţa locului se dovedeşte a fi una dintre cele mai complexe activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală. Importanţa ei este dată şi de faptul că rezultatele nu numai că direcţionează cercetările de cele mai multe ori, condiţionează însăşi finalitatea investigaţiilor efectuate în cauză.
Atât practica cât şi literatura de specialitate sunt unanime în a aprecia că locul unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-au produs consecinţele activităţii ilicite ori care în orice mod conservă urmele acesteia, constituie sursa celor mai fidele informaţii ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului1.
Pe de altă parte, asigurând identificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă şi pe această bază, tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi cercetarea la faţa locului prezintă importanţă şi sub aspectul prevenirii şi descoperirii operative a infracţiunilor şi a făptuitorului implicit împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale.
Trebuie relevat că însă că în numeroase cazuri această activitate nu se desfăşoară corespunzător, cele mai frecvente greşeli constând în: raportarea cu întârziere a faptelor care necesită cercetare la faţa locului; lipsa de operativitate în deplasarea la cercetări sau deplasarea fără ca în prealabil să se pregătească mijloacele tehnico - ştiinţifice necesare; insuficienta solicitare a lucrătorilor criminalişti sau al specialiştilor din alte ramuri de activitate care pot sprijini organul de cercetare în lămurirea unor situaţii importante; superficialitatea unor cercetări, necunoaşterea procedurilor de cercetare, relevare şi fixare a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă; nevalorificarea corespunzătoare a acestora; deficienţa de ordin procedural tactic şi metodic.
Asemenea neajunsuri au efecte dăunătoare asupra muncii de cercetare penală, ajungându-se uneori la înregistrarea unor cauze cu autori neidentificaţi sau la restituirea dosarelor de către organele procuraturii pentru completarea ori refacerea cercetării penale.
4. Trăsăturile caracteristice ale cercetării la faţa locului
Cercetarea la faţa locului prezintă o serie de trăsături caracteristice care o diferenţiază şi o particularizează de celelalte activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală.
Aceasta este o activitate iniţială, în sensul ce de câte ori natura faptei săvârşite impune efectuarea de constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, descoperirii şi fixării urmelor acesteia stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, ori a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea1, cercetarea la faţa locului precede în timp toate celelalte activităţi. Infracţiuni ca: omor, distrugere, tâlhărie sau furt, accidente de circulaţie, catastrofe aeriene, feroviare sau fluviale, accidente grave de muncă şi altele sunt fapte a căror soluţionare este de neconceput fără cercetarea la faţa locului2.
Cercetarea la faţa locului nu este numai un simplu act iniţial de urmărire penală, ci o activitate cu caracter imediat. Urgenţa efectuării cercetării la faţa locului este cerută, în primul rând, de faptul că orice întârziere duce la modificarea „ambianţei” locului faptei, la pierderea sau distrugerea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, cu urmări dintre cele mai dăunătoare pentru desfăşurarea ulterioară a cercetărilor în cauză.
Cercetarea la faţa locului este om activitate obligatorie, deoarece perceperea nemijlocită a situaţiei de la locul faptei nu poate fi înlocuită prin nici o altă activitate. Ascultarea martorilor, a persoanei vătămate ori a învinuiţilor (inculpaţilor), efectuarea reconstituirii sau orice altă activitate de urmărire penală pot oferi celui ce instrumentează cauza o imagine mai mult sau mai puţin precisă despre situaţia de la faţa locului, însă nu în măsura în care o realizează perceperea acesteia1.
Cercetarea la faţa locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta. Efectuarea necorespunzătoare a acestei activităţi, minusurile în materializarea rezultatelor obţinute nu mai pot fi înlăturate. Odată efectuată cercetarea la faţa locului, aceasta suferă modificări, fiind puţin probabil ca la repetarea ei să se obţină rezultatele scontate. Totuşi, în anumite situaţii şi în mod cu totul excepţional cercetarea la faţa locului poate fi repetată.
Astfel de situaţii de excepţie pot apărea în următoarele cazuri:
─ cercetarea iniţială s-a desfăşurat în condiţii atmosferice şi de vizibilitate improprii;
─ nu a fost cunoscută întreaga întindere a locului faptei şi acesta nu a putut fi corect delimitat;
─ nu au fost cunoscute toate porţiunile de teren şi itinerariile ce intră în noţiunea de loc „loc al faptei”, examinarea impunându-se pentru descoperirea şi în aceste locuri a urmelor şi mijloacelor materiale de probă.
Faptul că cercetarea la faţa locului este, în principiu, o activitate irepetabilă, obligă organele de urmărire penală să acorde cea mai mare atenţie pregătirii şi desfăşurării ei, să o considere „partea cea mai importantă a instrumentării cauzei penale”.
CAPITOLUL III
CERINŢE PRIVIND CERCETAREA CAUZELOR INCENDIILOR. ACTIVITĂŢI DESFĂŞURATE, PROCEDEE ŞI MIJLOACE FOLOSITE
1. Unele cerinţe puse în faţa cercetării cauzelor incendiilor
Cercetarea cauzelor incendiilor este caracterizată printr-un înalt grad de complexitate, determinat atât de faptul că aceasta trebuie să găsească răspunsul la numeroase probleme care interesează mai mult domenii bine diferenţiate între ele (tehnico-ştiinţific, organizatoric, juridic etc.), cât şi de necesitatea soluţionării acestei sarcini printr-un volum apreciabil de activităţi, desfăşurate în direcţii diferite, cu folosirea unor procedee şi tehnici de o avansată specializare.
În prezenţa unora dintre cerinţele puse în faţa activităţii de cercetare a incendiilor trebuie pornit de la dublul obiectiv pe care acesta îl vizează, respectiv:
─ de a constitui prin datele pe care le furnizează un instrument eficient pentru preîntâmpinarea repetării evenimentului.
─ de a contribui la perfecţionarea activităţilor de prevenire a mijloacelor şi metodelor de stingere(caracter preventiv).
În acest scop:
1. Cercetarea incendiilor trebuie să determine nu numai sursa de aprindere, ci toate elementele componente ale cauzei care a favorizat producerea şi evoluţia lor, analizând şi motivaţiile de natură subiectivă sau obiectivă ale persoanelor implicate.
2. Pentru a furniza toate datele necesare perfecţionării măsurilor de stabilite prin diferitele reglementări în vigoare sau confirmării eficienţei măsurilor înscrise cercetarea cauzelor incendiilor trebuie să analizeze în totalitate complexul de factori care au influenţat (accelerând sau inhibând) desfăşurarea proceselor de ardere şi/sau au determinat propagarea incendiului, pierderi de vieţi omeneşti sau valori mari ale pagubelor. Este evident că investigatorii nu trebuie să neglijeze nici unul din aceşti factori, cunoscându-se faptul că precizarea poziţiei focarului iniţial şi stabilirea in continuare a cauzei, nu sunt de cele mai multe ori posibile, fără descifrarea mecanismului proceselor de ardere şi fenomenelor ce le însoţesc, fără reconstituirea căilor şi a ordinii, în care s-a propagat incendiul. Toate acestea strâns corelate cu acţiunea a diferiţi factori capabili să accelereze sau să restrângă tendinţa de dezvoltare a incendiului. Investigatorul trebuie să înţeleagă în esenţă şi modul în care „arde incendiul”, ca şi faptul că nu toate incendiile ard în acelaşi fel , diferenţele care apar trebuind să fie corelate cu cauzele care le-au generat de regulă natura combustibilului implicat, influenţe de natură fizică, mediul în care se desfăşoară incendiul1.
Specialiştii în domeniu insistă asupra faptului că pentru a ajunge la
Rezultatul dorit, cercetarea incendiilor nu se preocupă numai de „ştiri”(aspecte statice), ci şi de procese, incendiu fiind un fenomen dinamic. În acest sens din stările evidenţiate mai pe parcursul cercetării, prin deducţie şi reconstituire se pot trage concluzii privind procese, deplasări de acţiuni etc. Esenţialul pentru a determina cauza incendiului este să analizăm desfăşurarea în timp a procesului arderii, ceea ce permite o mai bună înţelegere a procesului arderii, ceea ce permite o mai bună înţelegere a acestuia şi sesizarea circumstanţelor favorizate sau inhibante.
Realizarea celui de-al doilea obiectiv de bază vizat de activitatea de cercetare a incendiilor, legat de măsurile coercitive ce trebuie luate, în frunte de vinovăţia celor implicaţi, pune în faţa investigatorilor cerinţa constituirii materialului probatoriu care să permită organelor judiciare să se pronunţe în termenul unei depline cunoaşteri a tuturor circumstanţelor care au condus la izbucnirea incendiului şi care s-au desfăşurat evenimentele.
Acesta presupune, în primul rând executarea tuturor activităţilor desfăşurate pe parcursul cercetării numai cu respectarea strictă a normelor de procedură penală şi de drept procesual, astfel încât să se evite orice posibilitate de anulare a valorii probatorii a unei dovezi (asigurarea prezenţei martorilor asistenţi la întreaga activitate de cercetare a locului incendiului şi în special, la constatarea şi prelevarea urmelor; consemnarea cu respectarea normelor de stabilite, a tuturor acţiunilor întreprinse şi a modificărilor aduse poziţiei iniţiale a unor obiecte; ridicarea numai cu aprobarea organelor de urmărire penală şi în prezenţa acestora a oricăror urme, obiecte sau materiale etc.). De aici decurge necesitatea atât a unei temeinice pregătiri în domeniul respectiv a specialiştilor criminalişti, cât şi a unei strânse legături pe parcursul lucrărilor cu specialiştii pompieri.
Este necesar ca pe tot parcursul cercetării să fie căutat atât materialul capabil să se probeze cert în faţa instanţei concluziile investigatorilor privind modul în care s-au desfăşurat unele fapte sau faze ale iniţierii ori dezvoltării arderii. Un aspect care nu trebuie pierdut din vedere este cel al ridicării probelor martor necesare pentru efectuarea comparaţiilor pe baza cărora să poată fi certificată provenienţa sau natura anumitor materiale prezente la locul incendiului.
Stabilirea cauzei incendiului trebuie făcută fie pe baza administrării de probe certe privind elementele susţinute cu privire la acţiunea cauzei, fie prin excluderea, temeinic motivată, a tuturor celorlalte cauze.
În legătură cu acestea literatura de specialitate atrage atenţia asupra necesităţii de a se folosi cu discernământ concluziile altor experţi(concluziile care pot fi luate în consideraţie, utilizarea concluziilor, posibile nu este recomandabilă, iar dacă este totuşi strict necesară concluziile proprii trebuie să fie condiţionate). Se mai menţionează, de asemenea eroarea comisă uneori de investigatorii care au căutat să fundamenteze unele aspecte susţinându-le pe baza unor versiunii(incomplet verificate), omiţând că acestea nu pot fi considerate probe.
Cercetarea cauzelor producerii incendiilor trebuie efectuată – ca şi alte categorii de cercetări criminalistice - cu respectarea unor principii generale, cum sunt:
A. Individualitatea fiecărui eveniment cercetat- în sensul că cercetarea trebuie să parcurgă un drum propriu, în funcţie de elementele specifice fiecărui incendiu sau eveniment cercetat (natura evenimentului, locul producerii condiţiile în care a avut loc, persoane implicate etc.). Acest principiu nu exclude însă aplicarea unor metode de cercetare utilizate la investigarea al tor cazuri.
B. Caracterul organizat- cercetarea desfăşurându-se după o schemă logică, în mod planificat , astfel încât să se obţină o eficienţă maximă şi o operabilitate necesară;
C. Mobilitatea operativă a cercetării – planul de cercetare nu trebuie să fie considerat o schemă rigidă, el putând fi adaptat pe parcursul lucrărilor prin întinderea unor activităţi ce nu au fost avute în vedere de la început, revederea altora şi eliminarea altora care devin inutile (în lumina apariţiei unor ipoteze noi sau a unor versiuni secundare în legătură cu aspectele analizate).
Asigurarea credibilităţii rezultatelor – astfel încât aplicarea măsurilor necesare să nu întâmpine obiecţiuni şi să atingă eficienţa scontată impune ca efectuarea tuturor lucrărilor aferente cercetării incendiului să fie făcută într-un înalt spirit de obiectivitate. Totodată pentru a se evita apariţia unor erori în aprecierea unor fenomene sau a unor concluzii greşite, se cere ca experţii să nu execute decât lucrări şi analize legate de domeniul cunoştinţelor lor de specialitate (trebuie avut în vedere la solicitarea participării acestora şi la formularea listei de întrebări) şi pe cale de consecinţă, să nu emit concluzii sau aprecieri ce ies din acest cadru.
O consecinţă esenţială ce se pune în faţa tuturor celor ce concură la efectuarea cercetării constă în asigurarea păstrării secretului asupra lucrărilor executate, a direcţiilor de acţiune şi a rezultatelor obţinute, astfel încât să nu permită persoanelor implicate în producerea evenimentului (care de regulă, urmăresc cu mare atenţie desfăşurarea anchetei) să ia cunoştinţă despre acestea şi să-şi creeze alibiuri să ia măsuri pentru înlăturarea unor probe materiale sau să întreprindă alte acţiuni destinate să ascundă adevărul1.
Cercetarea cauzelor incendiilor trebuie să soluţioneze în principal, probleme privind:
─ determinarea locului în care a fost iniţiat incendiul (focarul iniţial);
─ stabilirea sursei de aprindere care a declanşat incendiul, a mijlocului care l-a generat, a materialului combustibil aprins şi a împrejurărilor în care s-a iniţiat arderea, precum şi a timpului (orei) la care acesta s-a declanşat;
─ determinarea condiţiilor în care incendiul s-a dezvoltat, propagându-se în afara focarului iniţial şi a factorilor care au favorizat progresia acestuia;
─ precizarea încălcărilor normelor de prevenire şi a altor reglementări, a eventualelor manifestări de neglijenţă sau greşeli comise, motivele producerii lor, precum şi legăturile dintre ele şi apariţia sau dezvoltarea incendiului.
Rezolvarea corespunzătoare a cestor probleme impune ca, pe procesul cercetării, după caz, să se precizeze:
1. Situaţia existentă în obiectivul afectat şi la locul incendiului înaintea producerii evenimentului conţinând următoarele elemente:
a) date tehnice privind dispunerea în plan şi alcătuirea constructivă a clădirii, încăperii sau instalaţiei tehnologice în care s-a declanşat şi propagat incendiul precum şi a instalaţiilor de utilizare aferente (electrice, de încălzire, de ventilare etc.).
b) procesele tehnologice sau activităţile ce se desfăşurau în obiectivul afectat (scheme de desfăşurare şi caracteristici din punctul de vedere al incendiului), amplasarea şi starea utilajelor, parametrii de funcţionare a acestora.
c) diferite obiecte ce se aflau înaintea incendiului în zona afectată şi caracteristicile acestora, cantitatea, distribuţia în plan, starea în care se aflau şi modul cum erau ambalate materialele combustibile din această zonă.
d) atribuţiile şi sarcinile stabilite pentru diferitele categorii de personal muncitor, în legătură cu desfăşurarea activităţilor ce aveau loc în obiectivul incendiat.
e) faza de activitate în care se aflau secţiile din obiectivul incendiat (în timpul orelor de lucru sau în afara programului).
f) activităţi diferite de cele specifice, executate în obiectivul afectat în perioada premergătoare incendiului lucrări susceptibile să producă iniţierea incendiului efectuate în acest timp în vecinătatea obiectivului.
2. Situaţia în care a fost observat incendiul, aspecte reţinute de martor, mobilul şi ora la care s-a făcut alarmarea personalului pe locul de muncă, anunţarea pompierilor şi a experţilor criminalişti.
3. Evoluţia în timp şi spaţiu a incendiului, modul în care acesta s-a manifestat şi fenomenele caracteristice ce l-au însoţit (proporţiile atinse în diferite faze, viteza de propagare, intensitatea şi durata arderii, focarul principal, aspectul flăcărilor şi fumul, mirosuri, zgomote, răbufniri sau explozii etc.).
4. Situaţia meteorologică în orele ce au premers incendiul şi pe durata acestuia.
5. Modul în care s-a desfăşurat intervenţia de stingere a incendiului începând din momentul observării şi până la lichidarea lui şi operaţiunile de salvare a persoanelor.
6. Situaţia obiectivului aferent după lichidarea incendiului şi efectele acestuia :
a) amprenta incendiului (urme de carbonizare, afumare, topire etc.), care:
─ localizează zonele unde s-au desfăşurat procesele de ardere şi cele unde efectul acestora s-a făcut simţit prin acţiunea proceselor secundare de ardere (fum, gaze fierbinţi, gaze corosive etc.);
─ marchează poziţia bunurilor materiale din zona ajutată şi proporţia în care au ars ori s-au deformat;
b) efectele incendiului asupra persoanelor şi a continuităţii proceselor de producţie sau funcţionare (victime, persoane salvate, utilaje şi bunuri afectate şi/sau salvate etc.);
c) diferitele urme, obiecte, instrumente şi alte indicii existente la faţa locului (urmând ca pe baza studierii lor şi a interpretării altor informaţii să se stabilească eventualele legături cauzale între acestea şi evenimentul cercetat); prezenţa de urme marcând pătrunderea unor persoane străine;
d) poziţia focarului de iniţiere şi existenţă în zona acestuia a unor urme, materiale, obiecte sau alte indicii susceptibile să producă iniţierea proceselor de ardere şi să permită transmiterea acesteia în alte spaţii.
e) alte date necesare soluţionării unor aspecte specifice cazului cercetat.
3. Activităţi desfăşurate în cadrul cercetării cauzelor incendiilor
Printre cele mai importante activităţi executate în cazul cercetării cauzelor incendiilor, se numără:
a) cercetarea locului incendiului;
b) descoperirea şi ridicarea urmelor incendiului;
c) audierea tuturor martorilor oculari şi altor persoane care deţin date privind situaţia din obiectivul afectat de incendiu în perioada premergătoare acestuia şi late informaţii privind diferitele aspecte legate de evenimentul cercetat;
d) solicitarea spijinului celorlalte organe cu care se cooperează pentru obţinerea unor date şi informaţii necesare elucidării cazului;
e) elaborarea pachetului de ipoteze şi versiuni privind locul, cauza şi împrejurările declanşării incendiului;
f) verificarea versiunilor şi ipotezelor.
3. Metode şi procedee folosite în cercetarea incendiilor
În scopul soluţionării problemelor ce se ridică în legătură cercetarea
cauzei incendiului, specialiştii folosesc, pentru precizarea şi examinarea faptelor, urmelor sau obiectelor găsite la faţa locului şi a informaţiilor obţinute, amplă de metode, procedee şi tehnici din domenii diferite.
Pentru fixarea constatărilor referitoare la amprenta incendiului şi a urmelor, obiectelor şi altor aspecte prezente la faţa locului se recurge la:
─ descrierea amănunţită a acestora (elemente componente, poziţie, stare, alte elemente caracteristice) în procesul verbal, de cercetare la faţa locului, în rapoartele de constatare tehnico - ştiinţifică, de constatare medico-legală.
─ reprezentarea situaţiei la faţa locului prin metode grafice(schiţa locului incendiului) precum şi înregistrarea acesteia prin mijloace tehnice audiovizuale.
Pe parcursul examinării situaţiei la faţa locului, pentru precizarea provenienţei urmelor sau a obiectelor, a caracteristicilor şi a transformărilor suferite de acestea precum şi pentru reconstituirea situaţiei iniţiale sau a fenomenelor ce s-au produs în timpul incendiului se folosesc:
1. Metode logice de raţionament, cum sunt: identificarea, deducţia, şi inducţia, analiza şi sinteza, comparaţia, presupunerea şi excluderea etc.
2. Măsurarea urmelor sau a obiectelor, determinarea formelor optice (lupă, microscop etc.)
3. Procedee şi mijloace tehnico – ştiinţifice (fizico-chimice) de cercetare şi expertizare, care permit, în principal:
a) determinarea parametrilor de ardere a materialelor utilizând bomba calorimetrică, cuptorul de determinare a incompatibilităţii, blocul incandescent şi alte aparate pentru stabilirea temperaturii de inflamare şi aprindere a materialelor solide şi a lichidelor combustibile, panoul radiant, analiza termodiferenţială cu ajutorul termoderivatografului, determinarea indicelui de oxigen, aparatura pentru studierea densităţii fumului emis etc.
b) stabilirea prin calcul a bilanţului energetic al materialelor şi substanţelor aflate la locul incendiului.
c) identificarea prezenţei în cenuşă, zgura funinginea topiturile sau materialele prelevate de la locul incendiului a unor substanţe (mai des a iniţiatorilor sau acceleratorilor de ardere) dau a unor componenţi din structura lor. Acesta se poate realiza aplicând procedeele: luminiscenţei emise sub acţiunea radiaţiei ultraviolete (pentru urme de hidrocarburi) a radiaţiei X sau altor tipuri de radiaţii excitante; analizei spectrale; cromatografiei; activării radioactive; polarimetriei, electroforezei etc.
d) analizarea şi compararea suprafeţelor şi a contururilor obiectelor(metoda deplasării suprafeţelor).
4. Experimentări pentru determinarea mediului în care ard unele substanţe aflate la locul incendiului şi a fenomenelor ce însoţesc procesele de combustie.
5. Reconstituirea la obiectivul incendiat, în alte obiective sau în laborator a unor aspecte privind situaţia anterioară incendiului în secţiile afectate sau a posibilităţii ca unele reacţii, fenomene, activităţi, etc. să se fi desfăşurat conform acelor declarate de martori ori în modul presupus de investigatori.
Reconstituirea se realizează prin deducţii şi raţionamente, prin refacerea (reconstituirea materială sau simularea), situaţiei luate în considerare sau prin experimentare (experimente probatorii) şi confirmă sau infirmă versiunea analizată, iar adeseori permite stabilirea unor corelaţii ori obţinerea unor date care au un rezultat din cercetările întreprinse până atunci.
Literatura de specialitate subliniază limitele utilizării experimentelor probatorii, care dau rezultate pozitive în numai în unele cazuri, ţinând seama de greutăţile întâmpinate în reproducerea integrală a condiţiilor ce existau în momentul iniţierii incendiului(caracteristicile energetice ale sursei de iniţiere, starea şi dispunerea substanţelor şi a materialelor, condiţiile schimbului de aer etc.), ce nu pot fi întotdeauna cunoscute în totalitate.
Practica a demonstrat că rezultatele analizelor şi experienţelor tehnico-ştiinţifice trebuie întotdeauna interpretate într-o strânsă corelare cu toate elementele rezultate din cercetarea la faţa locului şi cu celelalte activităţi operative ale organelor care participă la soluţionarea cazului. Absolutizarea rezultatului unei analize, fără a ţine seama de condiţiile reale în care s-a desfăşurat evenimentul, poate conduce cercetarea la concluzii greşite.
Astfel, unii autorii critică aplicarea fără discernământ a rezultatului pozitiv al analizei metalografice a perlărilor specifice scurcircuitelor produse la conductoare sau piese din cupru. Metoda se bazează pe faptul că scurtcircuitul care iniţiază incendiul are loc într-o atmosferă care bogată în oxigen, condiţii în care structura materialului apare oxidul cupric, spre deosebire de scurtcircuitul apărut după izbucnirea incendiului, intr-un mediu cu un conţinut redus de oxigen, care produce apariţia în structura metalului a oxidului cupros.
Se consideră că prezenţa oxidului cupric, specific scurtcircuitelor de iniţiere a incendiului este posibilă şi în cazul când acestea se produc fără declanşarea proceselor de ardere, în spaţii în care, din diferite motive (ventilaţie în funcţiune, geamuri sparte etc.) există u aport de puternic de aer proaspăt. Se impune, deci, ca acest aspect să fie analizat la prelevarea probelor şi interpretat în consecinţă1.
CAPITOLUL IV
PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
1. Cercetarea locului incendiului
A . Noţiuni generale
Una din activităţile de bază în vederea elucidării cauzei incendiului şi a circumstanţelor legate de apariţia şi dezvoltarea sa este cercetarea locului incendiului, care are un dublu scop:
a) de a asigura cunoaşterea directă de către specialiştii care investighează cazul a situaţiei din locul unde s-a produs incendiul;
b) de a realiza descoperirea, fixarea (precizarea poziţiei şi a aspectului), ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă aflate în spaţiul cercetat.
Prin cunoaşterea nemijlocită a situaţiei concrete din locul în care s-a produs evenimentul şu prin analizarea şi aprecierea ansamblului de urme, obiecte şi materiale prezente în zonă- în contextul dispunerii lor în spaţiul şi a diferitelor legături de altă natură ce există între ele - cercetarea la faţa locului constituie o verigă esenţială pentru formularea corectă şi verificarea corespunzătoare a ipotezelor, în vederea desprinderii unor concluzii juste privind cauza care a generat incendiul, modul în care acesta s-a dezvoltat şi identitatea persoanelor implicate.1
Relevând importanţa acestei activităţi, literatura de specialitate subliniază, pe de o parte, că nici cele mai amănunţite declaraţii ale martorilor sau piese ale dosarului nu pot suplini contactul direct al experţilor anchetatori cu aspectele concrete de la locul faptei, iar pe de altă parte, că executarea cu întârziere sau în defectuos a cercetării la faţa locului poate conduce la situaţii în care aflarea adevărului nu mai este posibilă.
Prin noţiunea de loc la incendiului se înţelege nu numai locul propriu-zis unde s-au manifestat procesele de ardere ci spaţiile în care s-au extins urmările incendiului ori care pot fi observate urme ale acestuia.
În acest sens, se vor include în noţiunea de „loc al incendiului”:
a) spaţiile sau părţile de clădire în care s-a dezvoltat incendiul ori care au fost afectate de solicitările termice, de fumul şi gazele degajate în timpul acestuia;
b) zona de teren în care se găsesc urme de tăciuni sau alte materiale aprinse ori carbonizate, transportate de vânt sau curenţi de convenţie formaţi în timpul incendiului;
c) porţiunile de teren învecinate în care s-ar fi putut observa desfăşurarea incendiului sau late activităţi legate de eveniment;
d) căile de acces şi de retragere spre şi de la locul săvârşirii faptei.
În caz că incendiul s-a declanşat ca urmare a unei explozii (ori în timpul incendiului s-au produs explozii), locul ce urmează să facă obiectul cercetării se extinde, înglobând zona cuprinsă între locul unde s-a produs explozia şi cele în care s-a manifestat suflul, precum şi spaţiile din împrejurimi afectate de că pot fi depozitare de urme(bucăţi de material aruncate, schije etc.), inclusiv apele, puţurile, mlaştinile, stufărişul şi altele.
În cadrul cercetării locului incendiului se execută de regulă, următoarele activităţi1:
a) asigurarea locului în care s-a produs evenimentul;
b) cercetarea terenului învecinat şi organizarea unor eventuale urmăriri ale făptuitorilor;
c) cercetarea propriu-zisă, în amănunţime, a locului în care s-a manifestat incendiul;
d) reconstituirea la faţa locului- pe baza urmelor existente şi a informaţiilor culese- a unor stări de fapt anterioare incendiului sau a modului cum s-au desfăşurat unele activităţi sau evenimente;
e) eventualele verificări experimentale, la faţa locului privind corectitudinea unor versiuni;
f) în unele cazuri cercetarea repetată (de control) a locului incendiului şi a zonelor învecinate;
g) dacă este necesar, organizarea unor eventuale capcane şi ambuscade, înainte de părăsirea definitivă a locului incendiului.
În cazul incendiilor, cercetarea la faţa locului prezintă două particularităţi, care o deosebesc de investigarea criminalistică a altor categorii de evenimente2 şi anume:
a) cercetarea locului incendiului trebuie executată (în afara unor situaţii cu totul deosebite, când acest lucru nu este posibil) în toate cazurile în care s-a produs un incendiu, întrucât stabilirea progresiei incendiului şi determinarea pe această bază a focarului iniţial presupune examinarea întregului ansamblu al amprentei incendiului, concomitent cu o permanentă confruntare între ele a urmelor ce marchează intensitatea arderii (afumării, carbonizării, calcinării etc).
b) începerea – în toate cazurile – activităţii de cercetare încă din timpul desfăşurării incendiului (deci, chiar pe parcursul consumării faptei), o dată cu sosirea primelor forţe care acţionează pentru stingerea incendiului ori a altor organe care au atribuţii legate de stabilizarea cauzei incendiului.
Această cerinţă este impusă de durata scurtă de menţinere a unora dintre urmele specifice incendiilor care au importanţă deosebită pentru desfăşurarea ulterioară a investigaţiilor, cum sunt:
─ aspectele arderii materialelor (culoarea, intensitatea şi locul de manifestare a flăcărilor);
─ mirosuri;
─ zgomote;
─ explozii;
─ prăbuşiri ale unor părţi din construcţie etc.
De asemenea trebuie remarcat că aplicarea regulilor privind luarea cu prioritate a măsurilor de acordare a primului ajutor victimelor şi de înlăturare a unor pericole iminente nu mai constituie o preocupare principală a echipei de cercetare a incendiului. Aceste sarcini constituie obiective bine precizate ale intervenţiei de stingere, stabilirea măsurilor necesare revenind conducătorilor operaţiunilor de localizare şi lichidare a incendiului. Bineînţeles că echipa de cercetare trebuie ca, atunci când este necesar să colaboreze la luarea hotărârilor şi dacă este nevoie să participe direct la îndeplinirea lor. Uneori, pătrunderea locul faptei poate fi condiţionată de rezolvarea unor situaţii care prezintă pericol iminent.
Totodată personalul pompierilor şi specialiştii care acţionează pentru acordarea primului ajutor şi îndepărtarea stărilor de pericol iminent trebuie să acţioneze astfel încât să evite, pe cât posibil, distrugerea urmelor sau modificarea aspectului de ansamblu al acestora.
În rest cercetarea locului incendiului se execută cu respectarea principiilor de bază şi a regulilor generale de tactică criminalistică, care se aplică în toate cazurile de investigaţie penală adaptate la condiţiile specifice ce decurg din particularităţile modului cum se manifestă incendiul.
B. Reguli generale şi specifice aplicate la cercetarea locului incendiului
Nelimitarea anticipată în timp a duratei cercetării la faţa locului, pentru a se evita, datorită probei, desprinderea unor concluzii insuficient fundamentate sau dispariţia unor urme a căror valoare probatorie devine importantă ulterior în urma corelării cu alte date a căror obţinere a presupus un anumit timp.
Legat de această regulă trebuie menţionată necesitatea combaterii tendinţei unei conducători de obiective de a trece în foarte scurt timp (de multe ori imediat după stingerea incendiului) la degajarea locului incendiului sub pretextul urgentării punerii în funcţiune a secţiilor afectate, tendinţă, care uneori a ascuns intenţia înlăturării unor urme. Totodată, însă, se impune ca organele care efectuează cercetarea să asigure desfăşurarea cu maximă operativitate a activităţii de descoperire, fixare şi analizare a urmelor, astfel încât să se evite prelungirea în mod inutil a perioadei de menţinere neschimbată a situaţiei găsite la faţa locului după incendiu.
Efectuarea cercetării complete la locul incendiului indiferent de unele ipoteze care se conturează sau de alte anticipări, asigurându-se examinarea obiectivă, integrală şi minuţioasă a întregii zone implicate chiar dacă, pe parcurs apar indicii de natură a credita o anumită ipoteză. Cercetarea nu trebuie să neglijeze unele detalii care par a fi lipsite de importanţă în fază iniţială a investigaţiei, deoarece de multe ori ele pot contribui – corelate au alte informaţii obţinute ulterior – la precizarea înlănţuirii cauzale a faptelor.
În lumina acestei reguli tactice, este necesar ca specialiştii pompieri să coopereze strâns cu organele de urmărire penală, contribuind prin observaţiile specifice domeniului lor de activitate la descoperirea şi fixarea-în mod detaliat şi în totalitate – prin consemnarea în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, marcare în schiţe, fotografiere şi alte mijloace, a următoarelor:
─ amprentei incendiului;
─ stării elementelor de construcţie şi a instalaţiilor;
─ oricăror alte constatări privind urmele şi indiciile găsite în zona cercetată (nu numai a celor ce vor că vor putea fi folosite pentru precizarea cauzei sau a evoluţiei incendiului, ci şi a celor care aparent nu au legătură cu cazul cercetat);
─ tuturor acţiunilor ca au avut ca urmare modificări ale situaţiei existente la locul incendiului.
Cercetarea minuţioasă şi totală a locului incendiului presupune ca după fixarea ansamblului general, a urmelor, obiectelor şi diferitelor componente ale instalaţiilor vizibile în spaţiul respectiv la începerea acţiunii, fără a se aduce modificări situaţiei existente, să se treacă la degajarea treptată a materialelor şi fixarea urmelor blocate sau ascunse datorită depozitării unor obiecte, prăbuşirii unor părţi de construcţie sau acoperiri cu materiale carbonizate, astfel încât până la sfârşit să se asigure descrierea stării în care se găseau toate urmele şi materialele probatorii din locul faptei1.
Practica a arătat în mai multe cazuri că ipotezele stabilite în fază iniţială a cercetării incendiului nu s-au confirmat, iar atunci când cercetarea la faţa locului nu a fost completă şi temeinică s-au întâmpinat mari greutăţi în elucidarea cazului. În unele situaţii, aceasta nu a mai fost posibilă în lipsa unor date complete şi neechivoce care să permită elaborarea şi verificarea altor ipoteze.
Pentru a se evita scăparea din vedere a unor indicii mai greu vizibile, regulile tehnice impun ca lucrările de cercetare a locului incendiului, efectuate în timpul nopţii, să fie refăcute a doua zi (la lumina zilei), chiar dacă la locul faptei s-a dispus de o iluminare artificială corespunzătoare2.
Consemnarea de către toţi membrii echipei , a tuturor constatărilor făcute în cursul cercetării la faţa locului, atât pentru a se evita reţinerea eronată a unor aspecte, datorită posibilelor deficienţe ale memoriei, cât şi pentru a se permite autocontrolul activităţii desfăşurate. Pentru a fi uitată, consemnarea datelor trebuie să fie executată în amănunţime şi fără omisiuni.
Caracterul organizat al executării activităţilor de cercetare la locul incendiului, astfel încât să se asigure, printr-o repartizare judicioasă a sarcinilor, executarea în totalitate a activităţilor necesare, fără omisiuni şi fără ca membrii echipei să se stânjenească reciproc.
Planul primar de desfăşurare a cercetării se întocmeşte ţinându-se seama de mărimea locului faptei, de primele versiuni rezultate din audierea martorilor de specificul urmelor şi altele. În cazul când spaţiul ce urmează a fi cercetat este împărţit în mai multe sectoare, sarcinile se repartizează astfel încât toţi membrii echipei să acţioneze în comun pentru investigarea pe rând a fiecărui sector. Practica de a se încredinţa fiecărui membru efectuarea, în paralel a cercetării în câte un sector s-a dovedit greşită îngreunând considerabil interpretarea unitară a datelor şi corelarea diferitelor constatări făcute.
Utilizarea metodelor, procedeelor aparaturii şi tehnicii adecvate în raport cu particularităţile locului cercetat (lucrul în condiţii normale sau în prezenţa unor degajări de gaze cu pericol de explozie ori toxicitate ridicată, fotografierea pe un fond întunecat datorită afumării şi carbonizării din spaţiile efectuate de incendiu, tehnici de prelevare a urmelor specifice incendiilor şi altele).
Deplasarea cu maximă operativitate la faţa locului este o regulă care trebuie respectată cu stricteţe de ea depinzând în mare măsură reuşita acţiunii. De aceea, se impune ca organele ce vor participa la cercetare să fie sesizate şi să se deplaseze la cât mai rapid la faţa locului, în acest fel ele putând beneficia de posibilitatea perceperii directe a aspectelor criminalistice ale evoluţiei incendiului în cauză , alături de pompieri care acţionează pentru a-l stinge.
Asigurarea pazei şi conservarea urmelor existente la locul incendiului se realizează prin limitarea accesului şi pază ce trebuie organizate în cel mai scurt timp de la declanşarea incendiului.
Aplicarea acestei reguli presupune o strânsă cooperare a criminaliştilor cu unitatea de pompieri care acţionează pentru stingerea incendiului, cooperare ce începe cu alocarea deopotrivă a acestora, pentru a se putea deplasa în timp util la faţa locului, şi este continuată pe parcursul organizării dispozitivelor de pază, prin informarea lor asupra punctelor (cunoscute de pompieri din timpul controalelor executate la obiectiv) ce trebuie asigurate împotriva pătrunderii persoanelor care ar intenţiona să întreprindă acţiuni duşmănoase sau să modifice situaţia existentă.
Până la sosirea forţelor ce au atribuţii privind paza, ar trebui să se urmărească asigurarea după posibilităţi, a sectorului de intervenţie şi a punctelor vitale.
Este deosebit de importantă păstrarea neschimbată a situaţiei existente în momentul producerii incendiilor la:
─ tablourile electrice care alimentează consumatorii din sectorul cuprins de incendiu;
─ tablourile şi staţiile de comandă ale instalaţiilor tehnologice;
─ tablourile şi staţiile de comandă ale instalaţiilor utilizate, în primul rând la cele ale instalaţiilor de ventilaţie şi climatizare;
La stabilirea punctelor în care urmează să se asigure paza, o atenţie deosebită trebuie acordată tablourilor electrice, staţiilor de comandă, dispozitivelor de acţionare etc. situate în afara zonei în care se desfăşoară operaţiunii de stingere, acestea fiind mai expuse unor tentative de pătrundere în momentul când atenţia tuturor persoanelor se concentrează asupra locului unde se manifestă incendiul.
Conservarea urmelor prezintă, în cazul incendiilor , un specific deosebit, având în vedere că stingerea lor necesită pătrunderea personalului de intervenţie în spaţiul afectat, debitarea substanţelor de stingere asupra focarelor de ardere, executarea altor operaţiuni (salvări, deblocări, desfaceri etc.) care ar putea modifica situaţia e faţa locului. În acest sens, pe întreaga durată de stingere se va urmări cu personalul e pompieri să acţioneze cu maximă atenţie – şi numai în limitele strict necesare – astfel ca pe cât posibil, să nu se modifice poziţia obiectelor sau altor urme, să nu fie distruse (prin deplasarea personalului de intervenţie, udare, efectul mecanic al jeturilor de apă) indicii care pot contribui la elaborarea cauzei sau a altor aspecte neclare legate de incendiu.
Dacă totuşi situaţia a impus asemenea modificări ele trebuie să fie în cât mai mare măsură reţinute şi eventual notate pentru a fi puse în ulterior la dispoziţia comisiei de cercetare a incendiului.
Pentru conservarea urmelor în etapa ce urmează stingerii incendiului este inferior necesar ca cercetarea de la locul incendiului să se efectueze cu respectarea strictă a regulilor de procedură criminalistică, cum sunt :
a) limitarea la strictul necesar a numărului de persoane care au acces în zonă la regula generală, la locul faptei nu trebuie să pătrundă decât persoanele care au sarcini concrete privind cercetarea spaţiului respectiv. Dintre acestea literatura de specialitate recomandă ca ,într-o primă etapă(fază statică), să aibă acces numai şeful echipei de cercetare, însoţit de specialişti criminalişti (care execută fotografiile necesare), împreună cu martorii asistenţi. În funcţie de problemele ridicate de natura cazului investigat se poate proceda cu un al doilea specialist.
Pentru cercetarea incendiilor în principiu, acest al doilea specialist trebuie să fie pompier, care poate contribui într-o măsură însemnată la căutarea, descoperirea şi aprecierea urmelor specifice generate de incendiu, a indiciilor ce marchează modul în care acesta s-a propagat în spaţiul afectat şi a altor aspecte care prezintă o foarte mare însemnătate pentru determinarea cauzei propagării incendiului.
În fază dinamică, la locul faptei pătrund şi desfăşoară activităţi toţi membrii echipei şi persoanele a căror prezenţă este strict necesară pentru elucidarea problemelor;
b) stabilirea – după un studiu prealabil – a spaţiului ce va fi cercetat şi marcarea traseului de pătrundere în interiorul acestuia (prin jaloane, sfori, benzi etc.). Traseul de pătrundere se alege astfel încât, de regulă, să se utilizeze porţiunile care, în mod evident, nu conţi urme, să fie uşor accesibil şi să permită apropierea de urme obiecte sau alte probe materiale fără a se altera situaţia existentă. Deplasarea persoanelor se face atât la ducere cât şi la întoarcere, numai pe acest traseu;
c) luarea măsurilor necesare pentru a se evita ca în şocul cercetat să fie aduse unele obiecte sau materiale care nu existau momentul lichidării incendiului.
Totodată, se impune interzicerea fumatului în spaţiul respectiv şi organizarea unui loc special destinat acestui scop, situat în afara zonei cercetate.
Dacă desfăşurarea cercetării impune aducerea unor mijloace de lucru sau mutarea din alte sectoare a unor obiecte este bine ca aceste să fie consemnate în scris (obiectul şi locul în care a fost pus).
Identificarea cu operativitate a martorilor şi a altor persoane care se găsesc la faţa locului şi obţinerea de la aceştia a primelor date impune, de asemenea o cooperare strânsă a organelor de urmărire penală cu pompierii militari, în sprijinul cunoaşterii identităţii tuturor persoanelor ce s-au aflat la locul incendiului în momentul declanşării acestuia ori a sosit ulterior pentru a asista la desfăşurarea evenimentului, precum şi a celor care, din locul unde se aflau, puteau observa unele aspecte.
Informaţiile obţinute prin audierea martorilor oculari conţin de obicei indicii importante pentru desfăşurarea cercetării şi stabilirea versiunilor privind cauza şi modul de iniţiere a incendiului cum sunt: datele referitoare la succesiunea unor evenimente, ora când acestea s-au produs, locul şi modul în care s-au manifestat flăcările, alte fenomene conexe sesizate, persoane prezente sau întâlnite în vecinătatea locului incendiului, eventualele schimbări survenite în situaţia de la faţa locului incendiului şi altele.
Realizarea cât mai rapidă a activităţilor de identificare şi audiere a acestor persoane permite obţinerea în timp util a indiciilor necesare şi asigură totodată o mare acurateţe a informaţiilor obţinute evitând posibilitatea ca, odată cu trecerea timpului imaginile să se şteargă sau să se suprapună cu alte impresii ulterioare, ori ca martorul să fie influenţat, cu sau fără intenţie, de relatările altor persoane.
Se recomandă, în unele cazuri observarea sau prelevarea impresiunilor de încălţăminte sau papilare ale unor persoane prezente la faţa locului(pentru a putea fi comparate ulterior cu urmele ridicate), verificarea obiectelor pe care le au asupra lor şi alte măsuri similare.
C. Reguli privind procedura desfăşurării lucrărilor de cercetare
Activităţile de cercetare la faţa locului trebuie să fie organizate şi executate ţinând seama de condiţiile impuse de specificul funcţional al obiectului în cauză. În acest sens, printre altele se impune că:
─ în întreprinderile productive, să se evite întreruperea proceselor tehnologice sau funcţionale iar atunci când acest lucru nu este posibil ori şi durata întreruperilor să fie cât mai redusă şi limitate la strictul necesar pentru efectuarea cercetărilor(fără însă a se afecta calitatea cercetării);
─ în clădirile deteriorate parţial de incendii reluarea activităţilor productive sau a funcţionării normale a porţiunilor care la prima vedere nu par a fi afectate de incendiu se va face numai după ce echipa de cercetare s-a convins că în aceste zone nu există urme produse de incendiu sau de eventualii făptuitori.
Dacă incendiul s-a produs în obiective supuse unor condiţii speciale privind accesul şi circulaţia persoanelor (unităţi destinate protejării unor valori deosebite sau obiecte de artă, instituţii medicale, zone de frontieră etc.), cercetarea se execută cu respectarea reglementărilor respective şi a măsurilor stabilite împreună cu conducerea acestor unităţi.
Tot astfel la obiectivele aflate sub incidenţa unor reglementări speciale de protecţie contra incendiilor sau exploziilor (lucrări în subteran din sectorul minier, unităţi de fabricaţie care utilizează explozivi etc.), personalul care efectuează cercetarea la faţa locului să respecte în totalitate normele specifice de tehnica securităţii şi indicaţiile specialiştilor obiectului, iar îmbrăcămintea, echipamentul şi aparatura utilizate trebuie să corespundă cerinţelor impuse de mediul respectiv. În cazul incendiilor produse la nave şi aeronave străine aflate pe teritoriul ţării noastre, efectuarea cercetării se execută după îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege aplicându-de normele speciale de acces la bordul şi numai în prezenţa comandanţilor acestora.
Dacă la locul incendiului există o situaţie ce prezintă pericol potenţial pentru personalul echipei de cercetare (existenţa ori posibilitatea apariţiei unor scăpări de gaze sau vapori cu pericolul de explozie, degajări de gaze toxice, scurgeri de substanţe corosive etc., pericol de prăbuşire a unor elemente de construcţie ori de cedare a unor recipiente sub presiune şi altele similare), lucrările de cercetare pot fi începute numai după înlăturarea stării de pericol şi /sau cu respectarea măsurilor de siguranţă adecvate.
Majoritatea specialiştilor recomandă ca efectuarea cercetării locului incendiului să se desfăşoare pornind de la general către particular astfel:
a) Într-o primă etapă, în timpul incendiului sau imediat după stingerea lui echipa de cercetare va deplasa de-a lungul perimetrului exterior al locului incendiului urmărind:
─ întinderea şi caracteristicile acestuia;
─ eventualele posibilităţi ca incendiul să fi fost iniţiat în exteriorul sau la limita incintei obiectivului afectat(existenţa de linii electrice aeriene limitrofe, căi ferate sau drumuri învecinate, puncte prin care se putea pătrunde )
─ eventualele urme ale pătrunderii în spaţiul respectiv a unor persoane care să fi provocat incendiul;
b) se trece apoi la parcurgerea tuturor încăperilor şi spaţiilor pentru formarea unei imagini complete asupra amprentei incendiului şi pentru a se stabili, pe baza urmelor de afumare, carbonizare, etc., modul de propagare a focului din zonele în care arderea s-a manifestat cu intensitate mai către spaţiile mai puţin afectate.
c) în continuare, se procedează la examinarea pe rând a fiecărui sector de cercetare. De regulă, cercetarea urnelor se face în sens invers propagării incendiului (pornindu-se de la porţiunile mai puţin afectate către cele în care efectele termice ale incendiului s-au manifestat cu maximă intensitate), respectiv de la periferie spre focar. Unii specialişti recomandă ca echipa să se deplaseze pe un traseu tip spirală astfel încât să se asigure parcurgerea întregii suprafeţe a sectorului, analizându-se cu atenţie egală toate urmele descoperite.
d) înainte de a se trece la fixarea situaţiei existente într-un sector, prin descrierea ei în proces verbal de cercetare la faţa locului, în schiţe, fotografii etc., urmele şi celelalte materiale probatorii se marchează (folosindu-se plăcuţe numerotate sau alte materiale disponibile), astfel încât ele să poată fi diferenţiate ulterior iar referirile la una dintre ele în diferite documente întocmite şi imaginile foto-film luate la faţa locului să fie unitare.
În cazul în care la parcurgerea iniţială a ansamblului locului incendiului se constată prezenţa unor urme susceptibile ca în timp scurt să dispară, să se modifice sau să se distrugă (urme de miros specific al unor lichide acceleratoare de ardere sau altor substanţe volatile, acesta vor fi fixate examinate sau prelevate cu prioritate faţă de celelalte activităţi), în asemenea situaţii, faza dinamică a cercetării suprapunându-se peste faza statică.
Regulile de procedură penală interzic mişcarea sau atingerea urmelor sau a altor materiale probatorii, de către persoane ce acţionează independent de restul colectivului pentru acesta fiind obligatorie prezenţa mai multor participanţi. Ridicarea (culegerea) urmelor în vederea examinării revine conform legii, organelor de urmărire penală (în cazul expertizelor, celor care au ordonat expertiza) şi nu diferiţilor specialişti sau experţilor.
Nerespectarea acestor reguli poate conduce la pierderea caracterului probatoriu al materialelor respective. În prima fază a cercetării locului incendiului participanţii trebuie să analizeze, pe măsura descoperirii unor urme, cauza şi modul cum acestea au fost formate încercând să găsească legături cauzale să releve existenţa în zona investigaţiilor şi a altor urme produse de acelaşi fenomene şi să treacă la căutarea lor.
Prezenţa şi semnificaţia urmelor găsite la faţa locului trebuie permanent coroborate cu alte probe materiale şi informaţii obţinute, astfel încât prin interpretarea critică a întregului volum de date să fie dispuse concluzii juste, reale evitându-se elaborarea unor ipoteze greşite.
O atenţie deosebită trebuie acordată pe parcursul cercetării la faţa locului clarificării contradicţiilor – respectiv neconcordanţelor - ce apar între prezenţa sau aspectul unor urme ori obiecte descoperite şi cauza care ar fi trebuit să le producă sau cu situaţia generală ori alte indicii, descoperite la faţa locului. De multe ori, aceste elemente contradictorii apar ca urmare a activităţii desfăşurate de făptuitori sau a acţiunilor întreprinse de acestea pentru a-şi masca faptele ori pentru a orienta investigaţiile pe o pistă greşită, clarificarea lor furniza elemente în sprijinul identificării persoanelor vinovate. Totodată eliminarea aspectelor contradictorii permite în unele situaţii, confirmarea sau infirmarea unor versiuni.
Astfel de neconcordanţe pot fi de exemplu:
a) prezenţa unor urme care indică manifestarea unei arderi puternice într-o zonă unde, din alte date rezultă ă a existat o mică cantitate de material combustibile, insuficientă pentru a genera o asemenea intensitate a arderii şi de aici concluzia introducerii premeditate a unor acceleratoare de ardere ori depozitării unor stocuri de materiale combustibile mai mari decât cele care se aflau în mod normal în spaţiul respectiv etc.;
b) situaţii opusă când în încăperi unde conform datelor (documentelor) furnizate trebuie să se afle cantităţi importante de materiale combustibile, deci se afirmă că acestea au fost în cea mai mare parte consumate prin ardere, urmele indică o solicitare termică redusă a construcţiei (carbonizări superficiale la uşi şi ferestre sau alte elemente din lemn, calcinare, neînsemnată a tencuielilor şi betonului etc.). În situaţia în care gazele fierbinţi rezultate din ardere nu puteau fi degajate (ventilate) în aer liber, o asemenea neconcordanţă poate fi rezultatul faptului că materialele combustibile erau în cantităţi mai mice decât cele ce trebuiau să se afle în încăpere, fiind sustrase sau înlocuite.
Pentru formarea unei imagini mai clare asupra situaţiei generale, a poziţiei şi desfăşurarea evenimentelor, se recomandă ca ori de câte ori este posibil – după consumarea fazei statice a cercetării – să se reconstituie situaţia existentă la reasamblarea fragmentelor de obiecte de mobilier este şi amplasarea lor în poziţia pe care, conform datelor obţinute se presupune că au avut-o. Vizualizarea concretă a situaţiei premergătoare incendiului permite de regulă desprinderea mai clară a unor aspecte importante legate de caza cercetată.
Pe întregul parcurs al cercetării la faţa locului, se vor evita cu stricteţe orice comentarii sau discuţii privind urme alte indicii descoperite în faţa martorilor asistenţi şi în general a oricăror persoane care nu au sarcini privind cercetarea cazului respectiv.
2. Căutarea, descoperirea urmelor de incendii
După lichidarea incendiului echipa de cercetare pătrunde şi în spaţiile în care s-au desfăşurat procesele de ardere, trecând de la executarea activităţilor specifice de căutare, fixare şi examinare a urmelor şi altor indicii existente în spaţiul respectiv1. Se parcurge perimetrul focului unde s-a produs incendiul căutându-se eventualele urme care ar marca accesul ori ieşirea unor posibili făptuitori în sau din spaţiul afectat. Se caută pe teren eventualele urme de afumare, de carbonizare a vegetaţiei, de calcinare a solului, tăciuni stinşi etc.
Activitatea de căutare se efectuează astfel încât să nu se producă nici o distrugere şi să nu se aducă nici o modificare poziţiei sau stării iniţiale a urmelor
O atenţie deosebită trebuie acordată căutării:
• urmelor de mirosuri neobişnuite;
• urmelor unor scurgeri de lichide combustibile, unor cârpe sau altor materiale îmbibate în asemenea lichide ce puteau fi folosite la iniţierea sau accelerarea combustiei ori în uleiuri susceptibile de autoaprindere;
• Obiectelor ce pot orienta pe investigatori asupra diferitelor activităţi desfăşurate în spaţiul cercetat în perioada premergătoare incendiului;
• Unor corpuri sau obiecte care au, în acel moment, o temperatură anormal de ridicată;
• Unor obiecte şi utilaje capabile să iniţieze arderea materialelor combustibile în jur (reşouri, fiare de călcat, letconuri, aparate de sudură etc.) sau a unor mijloace incendiare;
• Obiectele asupra cărora făptuitorii au acţionat, mijloacelor şi instrumentelor aduse sau uitate de ei la locul incendiului;
• Urmelor vizibile şi latente de mâini şi picioare, ale folosirii unor instrumente de spargere , urmelor mijloacelor de transport utilizatori ale unor mijloace incendiare (de iniţiere sau accelerare a incendiului);
• Goluri neprotejate (deschise) în pereţi şi planşeele sectorului cercetat, prin care puteau fi aruncate din neglijenţă sau cu intenţie, din exterior, scântei, ţigări blocuri de sudură sau alte surse similare de iniţiere;
• Eventualele posibilităţi de transmitere a incendiului din încăperi vecine, prin conducte (piese metalice încălzite puternic);
• Căutarea pe pereţi şi tavane, pe obiecte şi instalaţiile din spaţiul cercetat a unor pete şi depuneri de funingine groasă (care de regulă se formează deasupra locului de arderea a lichidelor combustibile), a poziţiei şi dimensiunilor acestora (urmărind ca ulterior, să se verifice existenţa, sub zonele respective, a urmelor ardere a lichidelor în cauză, provenienţa şi justificarea prezenţei lor);
• Căutarea urmelor de vitrificări ale elementelor de oţel intens solicitate termic (pentru analiza la microscop a raportului fier-carbon) în scopul obţinerii de informaţii privind temperaturile atinse în timpul incendiului în spaţiul cercetat;
• Căutarea unor urme ce pot pune în evidenţă eventualele defecţiuni apărute în funcţionarea instalaţiilor sau efectele unor solicitări la care acestea au fost supuse în perioada premergătoare, ori în timpul incendiului cum sunt:
─ Fisuri;
─ Urme de frecare a unor piese sau ale loviturilor unor corpuri tari;
─ Topirea lagărelor sau altor piese supraîncălzite;
─ Topiri ale izolaţiei conductoarelor electrice (suprasolicitate, încălzite în urma unui contact slab sau expuse la căldura incendiului );
─ Perlări;
─ Deteriorări ale stratului de vopsea (ars) etc.
Totodată se precizează când este cazul, dacă urmele apar pe suprafaţa interioară a aparatelor sau a tubulaturilor (fenomene produse în interiorul carcaselor), ori la faţa lor exterioară (solicitări prevenind din exterior).
În stabilirea focarului incendiului, contribuie şi descoperirea la locul faptei, a obiectelor care au putut constitui instrumente de incendiere ca de exemplu: sticle sau borcane cu benzină ori petrol lampant, talaş, aşchii, cârpe îmbibate în ulei şi petele de petrol descoperite sub podea, unde petrolul s-a putu îmbiba prin fisurile acesteia precum şi mirosul de substanţe inflamabile constat în diferite lucruri1.
Într-o serie de cazuri descoperirea unei cantităţi mari de funingine la locul incendiului constituie o dovadă că s-a utilizat terebentina ca mijloc de incendiere2.
Se vor căuta urmele produse de incendiu pe obiecte, pentru a se putea stabili natura incendiului. Obiectele se vor trata cu rodoctrit pentru a depista eventuala folosire a lubrifianţilor la pornirea sau întreţinerea focului.
În caz pozitiv materialele arse se vor colora în roşu1.
Căutarea urmelor se extinde în continuare, cu atenţie, la alte zone care prezintă pericol de incendiu ori care îl pot întreţine: tablourile şi circuitele electrice, instalaţiile şi conductele de combustibil, intrările şi ferestrele, acestea putând prezenta şi urme de foc tare2.
Continuarea activităţii de căutare şi examinare a urmelor, a diferitelor obiecte şi altor indicii în interiorul stratului de moloz şi de materiale arse, prăbuşite, dedesubtul acestora , precum şi în spatele sau interiorul diferitelor stive de materiale, utilaje, instalaţii, pardoseli duble, tavane false, piese de mobilier şi late spaţii ascunse din sectorul cercetat.
Căutarea se efectuează decopertarea succesivă, „strat după strat”, până la atingerea pardoselii (dacă este cazul, desfăcându-se şi aceasta). Nu se va omite degajarea porţiunilor aflate sub planşeu sau tavan prăbuşite, unde de regulă, pot fi găsite urme protejate de acţiunea distructivă a temperaturii.
Efectuarea săpăturilor şi căutarea urmelor în straturi de dărâmături ce acoperă pardoseala precum şi sub faţa acesteia trebuie considerate acţiuni obligatorii în zonele cu urme profunde de ardere (intensă şi/sau îndelungată), precum şi în cele unde, din alte considerente, se presupune că s-ar afla focarul iniţial.
Se cuvine a fi scoasă în evidenţă evocarea gravă comisă uneori de unii investigatori care consideră inutil să caute indicii, considerând că acestea au fost oricum distruse sub acţiunea temperaturilor înalte degajate de incendiu sau a substanţelor de stingere. Se subliniază în acest sens că deşi incendiul distruge în mare parte urmele „clasice”, el creează, în procesul de evoluţie urme noi care analizate cu competenţă pot avea o mare importanţă pentru probarea anumitor aspecte.
Locul incendiului constituie un preţios depozit de indicii : de la obiecte distruse numai în parte, până la urmele sub formă de topituri, cenuşă, depuneri de zgură sau funingine etc., marcând – într-o formă transformată – prezenţa în câmpul afectat a unor substanţe sau materiale ce apoi vor fi identificate prin analize fizico-chimice efectuate în laboratoarele de specialitate.
3. Ridicarea urmelor de incendiu
Ridicarea urmelor de incendiu se efectuează în faza dinamică a cercetării la faţa locului. În ridicarea urmelor este indicat să participe expertul criminalist, ca şi specialistul formaţiunii de pompieri. Urmele care sunt ridicate de la locul faptei sunt fixate prin fotografiere şi proces –verbal. Se execută în cantităţi suficiente următoarele urme găsite la faţa locului:
─ resturi carbonizate de lemn;
─ metal;
─ ţesături;
─ conductori electrici;
─ mostre de cenuşă din focar şi din alte zone;
─ urme pulverulente de sol, praf;
─ vase cu resturi de carburanţi;
─ aşchii;
─ cârpe îmbibate cu ulei sau diferiţi combustibili;
─ fitile;
─ chibrituri;
─ resturile de ţigări ş.a., fiecare ambalându-se separat în vase etanşe de sticlă, care se închid ermetic.
Ridicarea obiectelor, îmbibate cu lichid inflamabil se face de către expertul chemat la locul incendiului. Trebuie să nu se piardă din vedere faptul că mirosul de petrol lampant este persistent şi că el se simte chiar şi după scurgerea a 1-2 luni de la producerea incendiului. Mirosul de benzină şi gazolină dispare foarte repede.
Obiectele umede cu miros de petrol lampant, spirt sau alte substanţe inflamabile, trebuie ambalate în flacoane astupate ermetic, pentru a se înlătura orice fel de acces al aerului, după care capacul trebuie acoperit cu ceară sau cu parafină.1
Pentru ridicarea materialelor din hârtie sau textile carbonizate se pulverizează un strat subţire de polivinil – pirolidon. Pulverizarea se face de la o anumită distanţă pentru a nu cădea şi picături de soluţie, iar stratul nu trebuie să fie prea gros.
În laborator pulverizarea cu polivinil - pirolidon se aplică pentru desprinderea stratului de hârtie, sau materiale textile din masa carbonizată. Se pulverizează doar stratul de deasupra care se va desprinde rotunjindu-se la uscarea materialului plastic2.
Urmele ridicate de la faţa locului şi felul în care au fost ridicate, menţin aceste urme intacte crescând posibilitatea de efectuare a unor expertize calitative fizico-chimice.
CAPITOLUL V
FIXAREA REZULTATELOR LA FAŢA LOCULUI
Rezultatele cercetării la faţa locului sunt fixate prin proces-verbal de cercetare cu mijloc principal şi prin fotografiere şi schiţa locului faptei ca mijloace secundare.
1. Procesul verbal
Procesul – verbal este format din trei părţi: partea introductivă, partea descriptivă şi partea finală.
În partea introductivă se trec:
• locul şi data (anul, luna, ziua), când s-a efectuat cercetarea locului faptei şi s-a încheiat procesul-verbal;
• numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
• numele, prenumele şi calitatea experţilor care au luat parte;
• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, dacă există;
• a celor constatate, precum şi măsurile luate;
• descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi măsurile luate;
• ora la care a început şi s-a sfârşit cercetarea locului faptei;
• condiţiile atmosferice în care s-a efectuat cercetarea;
În partea descriptivă se trece:
• descrierea detaliată a situaţiei locului faptei, insistându-se asupra tabloului de ansamblu a locului faptei delimitarea acestui loc, dimensiunile şi amplasarea faţă de punctele cardinale;
• descrierea amănunţită a obiectelor, urmelor şi altor probe materiale descoperite la locul săvârşirii faptei.
Obiectele se vor descrie: ca formă, dimensiune, culoare, particularităţi de construcţie, destinaţia lor naturală şi destinaţia lor concretă în care au fost folosite etc.;
• se va descrie locul unde obiectele au fost descoperite, distanţa dintre diferitele obiecte sau urme, natura urmelor din punctul de vedere al mecanismului de formare şi al perceptibilităţii lor, dimensiunile lor, procedeele tehnico - ştiinţifice folosite pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea urmelor;
• diferitele particularităţi ale cercetării la faţa locului care se socotesc că trebuie să fie menţionate;
• observaţiile celor prezenţi la cercetări ca: experţi, martori, asistenţi, etc.;
• menţionarea „împrejurărilor negative” întâlnite în cursul cercetărilor şi explicarea acestora.
Reguli după care se face descrierea în procesul-verbal de cercetare sunt următoarele:
─ descrierea locului faptei şi a obiectelor descoperite se face în ordinea în care s-a efectuat cercetarea, în ordinea descoperirii lor;
─ în descriere se porneşte întotdeauna de la general la particular, de la aspectele de ansamblu la aspectele de detalii;
─ descrierea trebuie să fie clară, completă şi obiectivă adică să redea numai lucrurile descoperite şi constatate de organul de urmărire penală, şi nu părerile acestuia despre natura lucrurilor la care ar fi ajuns dar pe bază de deducţie, pornind de la faptele descoperite;
─ obiectele de acelaşi gen sunt numite cu aceeaşi termeni şi se indică prin cifre, dacă sunt mai multe;
─ descrierea fiecărui obiect să se facă în mod complet, pentru a evita revenirile şi repetările;
─ să nu se aglomereze procesul-verbal cu descrieri prea amănunţite ale unor obiecte care nu au importanţă prea mare în caza cercetată;
─ să se evite termeni prea tehnici sau neologismele atunci când se pot folosi termeni adecvaţi, de largă circulaţie;
În partea finală sunt trecute:
• obiectele şi urmele descoperite ridicate de la locul faptei, în ce scop şi ce metode s-au folosit;
• ce s-a fotografiat la locul faptei, în ce scop cu aplicarea unor metode fotografice, din ce puncte ale locului faptei s-au executat fotografiile;
• ce măsurători fotografice s-au executat;
• dacă s-a întocmit schiţa plan, la ce scară şi în ce fel;
2. Schiţa locului faptei
Schiţa locului faptei, denumită şi plan schiţă sau desen schiţă este destinată fixării şi prezentării, în ansamblu al locului faptei, a modului în care sunt dispuse în plan, obiectele şi urmele infracţiunii, precum şi a distanţelor sau a raportului de poziţie dintre acestea1.
Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai aproape de realitate asupra scenei incendiului astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înţelese;
Referitor la terminologia folosită în practică-schiţă, plan-schiţă considerăm că se impune o mai mare unitate de vederi, pentru a se diferenţia schiţa executată la scară de desenul simplu.
* Planul - schiţă executat la scară în care sunt respectate riguros proporţiile dintre dimensiunile reale ale suprafeţelor, distanţelor, etc. şi reprezentările acestora din plan, scara la care se ridică planul este în funcţie de suprafaţa şi de natura locului faptei. În cazul încăperilor, în general al locurilor închise, scara poate fi de 1/50 sau 1/100, spre deosebire de locurile deschise, în care scara poate depăşi 1/500.
* Desenul – schiţă se realizează, de regulă printr-o simplă desenare a locului faptei, fără să se respecte cu rigurozitate proporţiile dintre dimensiunile reale şi reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurilor executate la faţa locului şi prezentate în schiţă.
La efectuarea schiţei, mai ales a locurilor deschise, trebuie să se respecte, în primul rând, orientarea acesteia (stabilită cu ajutorul busolei aflate în trusa criminalistică), după punctele cardinale, latura din dreapta planului fiind dispusă pe direcţia nord-sud. Totodată, în mod firesc, este necesară măsurarea cât mai exactă a dimensiunilor, a distanţelor, ca şi a unghiurilor sub care sunt dispuse diversele obiecte sau urme.
* Pentru fixarea poziţiei unui obiect în plan, se recurge la mai multe metode, metode stabilite în funcţie de întinderea şi de complexitatea locului faptei. Astfel sunt:
a. Vizarea încrucişată sau metoda punctului de întretăiere, executată din două puncte diferite, denumite şi puncte de staţie. Punctele sunt indicate la baza planului, din ele trăgându-se câte o linie spre obiectul vizat, locul de întretăiere a celor două linii reprezentând punctul în care se află dispus obiectul vizat.
b. Metoda triangulaţiei, folosită în geodezie, în care punctele de dispunere a obiectelor aflate la faţa locului sunt determinate pe baza distanţei faţă de o axă de referinţă şi a unor puncte fixe de reper, după care se formează o reţea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren.
În ceea ce priveşte schiţa locurilor închise, a încăperilor, acesta poate consta fie numai din reprezentarea suprafeţelor orizontale şi a obiectelor aflate pe suprafeţele respective, fie, din reprezentarea şi a suprafeţelor dispuse în plan vertical, apelându-se în acest caz, la metoda planului de rabatare, metodă constând în desfăşurarea pe orizontală a pereţilor şi a tavanului unei camere.
De mare importanţă pentru claritatea şi exactitatea unei schiţe efectuate la faţa locului este şi folosirea unor semne convenţionale unitare, aşa cum s-a impus în practica de specialitate.
3. Fotografia şi filmul judiciar executate la faţa locului
* Fotografia judiciară executată la faţa locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deşi este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-verbal.
Fotografia la faţa locului include, aşa cum s-a văzut, fotografia de orientare, fotografiile schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi măsurătorile fotografice1.
Imediat după încheierea acţiunii de stingere, în scopul fixării aspectelor de ansamblu ale locului incendiului şi ale vecinătăţilor se execută fotografii şi filmări panoramice.
Imaginea de ansamblu a sectorului cercetat va fi fixată prin fotografiere (filmare) panoramică şi prin fotografii – schiţă executate din exteriorul acestuia2.
a) Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârşit infracţiunea;
b) Fotografiile schiţă servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv în funcţie de voinţa în care este executată. De pildă, fotografia schiţă unitară, fotografia schiţă panoramică, în variantele liniară şi circulară, fotografia schiţă pe sectoare, fotografia schiţă încrucişată;
c) Fotografia obiectelor principale, cum sunt, obiectele sau instrumentele folosite de autor în săvârşirea incendiului, obiectele purtătoare de urme ş.a.
d) Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidenţă a urmelor, a detaliilor caracteristicile ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafaţa obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse în urma incendiului.
* Filmul şi videofonograma judiciară se înscriu printre modelele moderne de fixare a rezultatelor cercetate la faţa locului, metode devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite, distrugeri provocate de explozii şi incendieri.
Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai uşor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată permite verificarea imediată a calităţii şi eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situaţia o impune.
În acest context, remarcăm faptul că o bună parte dintre laboratoarele de criminalistică sunt dotate cu videomagnetofoane, folosite cu mult succes, atât în fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului, cât şi fixarea altor acte de urmărire penală.
Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă videomagnetică sau pe film presupune, ca şi în cazul fotografiei judiciare, înregistrării video sau filmări de orientare, schiţă, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor şi a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.
În ipoteza utilizării acestor mijloace de fixare, realizarea filmării sau înregistrării videomagnetice presupune respectarea unor reguli tehnice specifice filmului clasic. De pildă, este necesară o iluminare adecvată (mai ales în ipoteza filmării), prin folosirea de surse naturale sau artificiale, surse aflate în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile.
Spre deosebire de filmare, înregistrarea videomagnetică este mai puţin pretenţioasă din acest punct de vedere şi deci, mult mai uşor de executat, din această cauză fiind şi mai mult folosită în practică.
CAPITOLUL VI
EXPERTIZA URMELOR DE INCENDIU
Pentru efectuarea expertizei criminalistice a urmelor de incendiu se apelează la metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice complexe, un loc important ocupându-l analizele spectrale şi gazomatografice, ultimele deosebit de utile în identificarea produselor petroliere.
Specialistul criminalist poate să dea răspunsuri la întrebări cu privire la natura şi proprietăţile substanţele substanţelor incendiare. La posibilităţile de autoaprindere sau de declanşare prin alte mijloace a incendiului etc. Totodată, se poate stabili dacă materialul incendiar se găsea în mod normal la locul faptei (depozitat, folosit în procesul de producţie ori la treburile casnice) sau a fost adus special la locul incendiului. În ipoteza în care incendiul a fost provocat de dispozitive destinate acestui scop, se determină natura instalaţiei, modul său de funcţionare, elementele care oferă indicii referitoare la profesiunea sau pregătirea de specialitate a autorului, cunoaşterea de către acesta a locului faptei, participarea mai multor persoane la provocarea incendiului1.
Laboratoarelor de criminalistică li se vor trimite eşantioane de funingine, zgură, obiecte arse, cenuşă etc., pentru stabilirea materialelor care au ars.
Pentru identificarea materialelor arse şi semiarse, după o primă examinare pentru a stabili detaliile de structură, se vor arde în continuare pentru a fi examinate în formă de cenuşă.
Cenuşa materialelor arse va fi examinată din punctul de vedere al culorii, proprietăţilor mecanice, structurii, gradului de umectare, al gazelor emanate în ardere şi al resturilor metalice.
Diferite substanţe din compoziţia cenuşii sunt diferenţiate prin analiză spectrală, bombardării nucleare şi reactivi chimici1.
Într-o serie de cazuri, expertiza tehnică poate rezolva următoarele probleme:
a) dacă cenuşa, zgura sau rezidurile carbonizate conţin adaosuri de carburanţi;
b) dacă obiectele luate de la locul incendiului conţin urme de substanţe inflamabile;
c) ce reprezintă substanţa obiectului ars (pe baza examinării rezidurilor arderii, ridicate de la loculo incendiului);
d) ce reprezintă conţinutul focarului incendiului (pe baza rezidurilor de cenuşă ori de zgură, prezentate);
e) ce substanţe au ars (pe baza culorii specifice a flăcării, a particularităţilor fumului sau a mirosurilor specifice);
f) dacă se putea produce autoaprinderea unei anumite substanţe şi în ce condiţii;
g) să se stabilească apartenenţa de grup a diferitelor substanţe incendiare (calitatea frânghiilor, fitilelor, sforilor, cârpelor, ţesăturilor, hârtiei, zdrenţelor ş.a.).
Expertiza criminalistică se poate ordona în vederea stabilirii unei persoane după urmele digitale descoperite de pe diferitele obiecte (de exemplu, după impresiunile digitale de pe o sticlă cu resturi de petrol lampant).
Deosebit de variate pot fi expertizele în vederea rezolvării problemei posibilităţii şi a cauzelor autoaprinderii diferitelor substanţe. În funcţie de natura substanţei care a ars, pot fi chemaţi, în calitate de experţi, chimişti, biochimişti biologici, ingineri specialişti în exploatarea turbei, specialişti în domeniul păstrării cerealelor şi alţi specialişti care cunosc proprietăţile substanţei ce a ars1.
BIBLIOGRAFIE
1. Camil Suciu ,,Criminalistica”, Bucureşti 1972
2. Nicolae Volonciu ,,Drept procesual penal”, Bucureşti 1988
3. C. Aioniţoaiei ,,Tactica cercetării la faţa locului”, Academia de Poliţie Al. I. Cuza, Bucureşti 1985
4. Codul de Procedură Penală al româniei
5. Paul L. Kirk ,,Cercetarea incendiului”
6. S. Mitricev ,,Rasledovanie podjogov” Soţialisticescaia zaconnosti an. 1937 Nr. 4
7. Ministerul de Interne, comandamentul pompierilor ,,Metodologia cercetării cauzelor incendiilor” 1987
8. Megliţchii G. N. ,,Osobenosti rasledovania podjogov” Moscova 1991
9. V. I. Popov ,,Osmatr meste proişestfia” Mascva 1959
10. Pompiliu Bălulescu ,,Cauzele tehnice ale incendiilor şi prevenirea lor” Bucureşti 1971
11. I. Crăciun, V. Lencu, S. Calota ,,Stabilirea şi prevenirea cauzelor de incendii”, Editura tehnică, Bucureşti 1993
12. S. A. Golunski ,,Criminalistica”, Editura ştiinţifică Bucureşti 1961
13. Emilian Stancu ,,Criminalistica” Vol. II 1993
14. Emilian Stancu ,,Tratat de criminalistică”, Editura Actami an. 2001
15. Vladimir Stoica ,,Cercetarea evenimentelor deosebite (incendii şi explozii)”, în ,,P. C. C.”, 1985
16. Criminalistica Mileniului III (Lucrările simpozionului din 19 aprilie 2000) Editura LITTES STAR” imber SRL, Bucureşti 2001
-
Inconvenienta ochelarilor a dus la developarea de lentile de corectie si nu numai din plastic care pot fi purtate sub pleoapa ,direct pe o...
-
Proteinele sunt produsi naturali cu structura macromoleculara si masa moleculara mare, care prin hidroliza se transforma in - aminoacizi. ...
-
Izomeria este proprietatea unor substanţe ale căror molecule sunt alcătuite din acelaşi număr şi acelaşi fel de atomi de a avea proprietăţi ...
-
1. Definiţiile şi componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii Contabilitatea consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii cons...
-
CLASA 1. ACTIVE PE TERMEN LUNG 11 ACTIVE NEMATERIALE (IMOBILIZĂRI NECORPORALE) 111 Active nemateriale 111.1 Cheltuieli de constituire 1...
-
Vegetatia acvatica Vegetatia care se gaseste în mari, oceane, fluvii, lacuri, bălti etc are ca mediu de viata apa. Fiecare mediu acv...
-
Se ştie că numărul de caractere şi, respectiv, de gene este cu mult mai mare decât numărul de cromozomi ai unui organism. De aici se despr...
-
Din cauza reactivităţii lui accentuate, sodiul nu se găseşte în stare liberă în natură. În stare combinată este însă foarte răspândit. Can...
-
Prima aplicaţie industrială a efectului electrotermic a fost iluminatul electric. Ea datează din anul 1882, an în care prima uzină electrică...
-
Soluţiile sunt amestecuri omogene de doua sau mai multe substante pure. În soluţiile apoase, apa este considerata în mod obişnuit ca fiind ...
Design by FlexiThemes | Blogger Theme by Lasantha - PremiumBloggerTemplates.com | Rapid Domain Search
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu